De obicei nu pot scrie decat singura, in locul meu, cu ceai, cu muzicile mele frantuzite, cu tremollo-uri ca mieunatul de pisica…acum va scriu dintr-o camera plina de lume, din “sufrageria” de la Zarnesti – vesta mea kaki atarna pe scaun ca si acum doi ani, port acelasi pullover alb din seara aia…un déjà vu in absentio extrem de ciudat, caci nu-mi dar seama daca ii zambesc cu nostagie – melancolie dulce, sau cu necaz…
Am vrut sa scriu postul asta de la Bran – cand unele lucruri vazute mi-au dat de gandit – cum iubim, cum inselam, amintiri sau realitati – it’s a pity he already has a wife, dar oare nu-i pacat pentru el si nu pentru tine? No strings attached might be fun…Madame nu sustine, dar nici nu se poate intreba…ce-i mai frumos: caldura unui brat care iti infasoara umerii intr-o seara de toamna in care nu e frig sa-ti clantane dintii, dar e placut sa te alinti si sa ceri fructe de artar rotunde si aurii…sau e frumoasa independenta de a calatori singura, de a nu depinde de telefon, de a nu suna sa vezi ce face…dar nici sa fii sunata? Numim cu atata usurinta”a mea”, „al meu”, cu drept de viata si de moarte, sau ne temem sa posedam, ca sa nu ne pierdem independenta, libertatea, eu-ul…
running away from you...
Dragostea e mereu frumoasa si face frumoase toate fiintele de sub vraja ei – e in egala masura si otrava, si gaz lacrimogen, si insomnie si durere…the beauty of it all is just the torment, the maelstrom, the merry go round…
Depinde doar de tine ce iti alegi – part time lover, full time friend – beauty will always be in the eye of the beholder…depinde doar de tine cat de repede te plictisesti, cat de repede lasi sa moara fluturii si cat de repede ii cauti in alta parte – cat de repede inseli, cat de repede regreti, cat de repede afla…si iarta sau nu…depinde de cat de mult iti pasa…you gotta love a little, loose a little, so you can live a little…
Flames to dust, lovers to friends…friends to lovers, sparkles to flames…ma tem ca the thin red line between them e mai capricioasa decat electrocardiograma unui cardiac in pragul atacului de cord…ceea ce traiesc de cateva luni, ca sa las socurile unui an intreg in spate, nu ma face sa ajung la o concluzie…seri de teatru, ceaiuri ca in anii ’70, get-to-be-the-princess cat iesi in oras cu o gasca de baieti, spre indignarea, uimirea si barfa tuturor, dar fara sa-ti pese, plimbari sub clar de luna – let-me-be-your-friend e un joc fun de jucat, printre shot-uri de absinth si fumuri de tigara…partial mai greu cand nu stii ce vrei, cand nu stii sa ceri, cand nu poti sa dai…si cand reciprocitatea acestor actiuni nu spune nimic mai mult…ramai cu insomnii unilaterale, incapabila sa intelegi…is it all about hormones or is it more than that?
…to be continued…
Later edit: Song of the day: Avantgarde – Alina
Madame's Blog 