Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Blog scurt si fara poza…. Iulie 21, 2010

Cand Madame nu poate sa planga….scrie….cand plange prea mult, nu mai poate sa scrie…de aproape un an, nu a mai scris din exuberanta…a uitat ce inseamna exuberanta si cand o simte, e ceva mai tare ca un ecstasy administrat cu votca…narcotic, dar fara sa dea dependenta…
Simt cum se infasoara tot mai rau nesuferita panza de paianjen a timpului …timp care a trecut si nu se mai intoarce, timp care se scurge fara rost catre lucruri inutile, timp care ma strange cu lacatele lui din ce in ce mai mult…o panza de paianjen ca a Cellei Serghi sau un lant ca al stafiilor din “un colind de craciun” de Dickens…
“ce caut eu in viata mea” avea mereu la status o prietena din copilarie…ma zbat ca intr-un butoi cu melasa sa aflu…si tip si strig si chem. vremea si oamenii din jurul meu de altadata si ei nu mai pot sau nu mai vor sa ma auda…mi-as vinde ani din viata pentru jumatati de zi de atunci, nici macar pentru una intreaga, cum zice Janis “ Trade all my tomorrows for a single yesterday”…
“cand, cum si mai ales, de ce?” glumesc cu colegii cand vreau sa ma amestec in conversatia lor. Cand cum si mai ales de ce am ajuns aici ? Mi-e sufletul gri ca ploaia de afara, imi strang zdrentele de prietenie pe langa mine cu din ce in ce mai mult frig, si de ce ma carpesc, d-aia se rup mai tare, tocmai alea mai vechi si mai dragi…Mi-e frig si frica in iulie asta torid ca un cuptor, si tremur, necajita de neputinta de a pastra, de frica de a pierde si ce am, moment ce inevitabil va veni, caci umbre avem si vom mai avea cu totii…
Am renuntat la fumat, la mess, la tot ceea ce imi ocupa existenta inainte…dar inca nu s-a descoperit motivul care sa ma faca pe mine sa cred ca oamenii sunt disposable…mai cu seama unii dintre ei anume…e rau cand cineva vede “disperare” in grija…si prefera nepasarea in locul unui suflet deschis….intimacy without intricacy…vad, suprarealist, ca intr-un tablou de Dali, cum se scurg din mine amintirile bune, cum toate se fac cenusii sub ganduri triste ca au fost si nu vor mai fi vreodata vii…ma intreb oare ce Dementor se hraneste cu puterea lor, si ce-l poate alunga?
Oricat catharsis mi-ar aduce gandurile astea mie, stiu ca multi vor rade citindu-le. Nu-mi pasa. Acum, n-am putere nici pentru un final din ala optimist ca la clasa a 2-a “ ce frumos e toamna in livada!”….Am pierdut atatea seri de ceai, atatea ninsori, atatea strangeri de mana…Madame a crescut singura si fricoasa, ca orice copil singuratic….stangace, greseste foarte mult acum, caci are de dat si n-are cine primi…si mersul asta in gol macina orice piatra de moara, oricat ar vrea morarul sa fie de tare…M-as sinucide cu cafea, ca sa imi pot curma somnul de nesomn….

Anunțuri