Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Forever not yours… Noiembrie 27, 2010

De obicei nu pot scrie decat singura, in locul meu, cu ceai, cu muzicile mele frantuzite, cu tremollo-uri ca mieunatul de pisica…acum va scriu dintr-o camera plina de lume, din “sufrageria” de la Zarnesti – vesta mea kaki atarna pe scaun ca si acum doi ani, port acelasi pullover alb din seara aia…un déjà vu in absentio extrem de ciudat, caci nu-mi dar seama daca ii zambesc cu nostagie – melancolie dulce, sau cu necaz…

Am vrut sa scriu postul asta de la Bran – cand unele lucruri vazute mi-au dat de gandit – cum iubim, cum inselam, amintiri sau realitati – it’s a pity he already has a wife, dar oare nu-i pacat pentru el si nu pentru tine? No strings attached might be fun…Madame nu sustine, dar nici nu se poate intreba…ce-i mai frumos: caldura unui brat care iti infasoara umerii intr-o seara de toamna in care nu e frig sa-ti clantane dintii, dar e placut sa te alinti si sa ceri fructe de artar rotunde si aurii…sau e frumoasa independenta de a calatori singura, de a nu depinde de telefon, de a nu suna sa vezi ce face…dar nici sa fii sunata? Numim cu atata usurinta”a mea”, „al meu”, cu drept de viata si de moarte, sau ne temem sa posedam, ca sa nu ne pierdem independenta, libertatea, eu-ul…

running away from you...

Dragostea e mereu frumoasa si face frumoase toate fiintele de sub vraja ei – e in egala masura si otrava, si gaz lacrimogen, si insomnie si durere…the beauty of it all is just the torment, the maelstrom, the merry go round…

Depinde doar de tine ce iti alegi – part time lover, full time friend – beauty will always be in the eye of the beholder…depinde doar de tine cat de repede te plictisesti, cat de repede lasi sa moara fluturii si cat de repede ii cauti in alta parte – cat de repede inseli, cat de repede regreti, cat de repede afla…si iarta sau nu…depinde de cat de mult iti pasa…you gotta love a little, loose a little, so you can live a little…

Flames to dust, lovers to friends…friends to lovers, sparkles to flames…ma tem ca the thin red line between them e mai capricioasa decat electrocardiograma unui cardiac in pragul atacului de cord…ceea ce traiesc de cateva luni, ca sa las socurile unui an intreg in spate, nu ma face sa ajung la o concluzie…seri de teatru, ceaiuri ca in anii ’70, get-to-be-the-princess cat iesi in oras cu o gasca de baieti, spre indignarea, uimirea si barfa tuturor, dar fara sa-ti pese, plimbari sub clar de luna – let-me-be-your-friend e un joc fun de jucat, printre shot-uri de absinth si fumuri de tigara…partial mai greu cand nu stii ce vrei, cand nu stii sa ceri, cand nu poti sa dai…si cand reciprocitatea acestor actiuni nu spune nimic mai mult…ramai cu insomnii unilaterale, incapabila sa intelegi…is it all about hormones or is it more than that?

…to be continued…

Later edit: Song of the day: Avantgarde – Alina

 

La monture… Iunie 24, 2010

Acum doi ani, concertul Metallica ma gasea intr-o efervescenta spirituala de nedescris: cunoscusem Sulina si linistea ei, lasasem in urma trecutul si I was falling slowly for a special crazy kitten… Acum, concertul Metallica ma gaseste in aceeasi efervescenta spirituala, mai accentuata, mai agonizanta uneori, mai exuberanta in alte dati – mi-e dor de mare aproape la fel de mult cum imi e si de bunica-mea ( cine ma cunoaste, stie cat de mult inseamna asta), trecutul imi este ciudat de aproape, iar ceea ce acum doi imi era prezent in fiecare clipa a zilei si fara de care nu puteam respir imi pleaca, jupuindu-mi-se dureros din suflet, asemenea unei basici pe care ai spart-o cu buna stiinta si pe care o rupi ca sa-ti usurezi durerea si sa-ti grabesti vindecarea…Sunt momente in care imi zic – just break the silence, ‘cause I’m drifting away, away from you – but yet again, far away from the memories of the people who don’t care if I live or die. Si asa e mai bine! Zis! Am vrut sa scriu in cuvinte intoarse si in multe metafore si coduri, cu litere cursive care ascund in textul fiecarui blog silabe stiute doar de mine si abia soptite cu teama, in seri intunecate din camaruta mea cu pereti albi si perdele stacojii… mi-e dor de camera cu perdele si pereti la fel, cu pat cu baldachin si oglinzi de pe malul marii – inca incerc sa inteleg de ce am fost acolo si nu pot fi in continuare acolo…oarecum, am alergat de una singura si am iesit pe locul doi…daca am avut sau nu egalitate de sanse, nu mai e treaba mea sa judec…privind insa inapoi, realizez ca mi-ar fi fost greu sa nu fiu mereu pe lista prioritatilor – recunoscatoare experientei, trec mai departe, cu toate panzele sus – si curios sau nu, incep sa cred ca I’ve already found a harbour…( and I’ll stop wondering why , ‘cause I got the point – “They’re happy slash we’re over!” ( Thx, Carrie!) Am lipsit mult de aici, si multa lume mi-a spus “scrie!”…ei bine, voua va spun ca mi-a fost greu sa scriu – te simti lipsit de muze cand pleaca prieteni de langa, oameni pe care ai crezut ca ii cunosti si care pleaca ca actorul grabit din slagarul romanesc cu acelasi nume din anii ’90…te simti lipsit de muze cand job-ul full time pe care il ai iti invadeaza 5/7 12/24…nevertheless, imi binecuvintez independenta financiara in fiecare zi, fara avaritiei, fara materialism…amintirea unor vremuri in care “a avea”material era nevoie stringenta, ce viza supravietuirea, imi da inca fiori pe sira spinarii – call me Scarlett O’Hara , but “Lord be my witness, I shall never experience that again!” ….si tot la fel, te simti lipsit de muze cand ai prieteni buni, care nu pleaca, dar nici nu vin…mi-e dor de gasca din liceu, mi-e dor de gasca din anul 1, de gasca din camin – acum sunt poze si umbre si povesti care incep cu “mai tineti ba minte cand…?”… ….am vrut sa scriu, am vrut sa imi plang gandurile aici asa cum obisnuiam sa o fac mai mereu inainte…dar ceva m-a oprit…ceva care se simte la fel ca atunci cand ai plans prea mult si te doare in piept…compun acum un blog deselat si lacrimogen, de care nu-s mandra pentru ca mi se pare ca suna jalnic, dar spovedania asta publica e cel mai bun catharsis pe care il pot gasi acum… Au fost totusi luni frumoase – mai, le joli mois de mai, cu vama, cu Motorrock si cu amintiri din copilarie, aprilie, cu plimbari si filme – m-am indragostit inevitabil de Alice in Wonderland, si nu pentru dragul de Johnny:P, ci pentru Jabberwocky…in fiecare zi, ajung sa cred 6 lucruri imposibile inainte de micul dejun si cel mai important e ca fiecare are Jabberwocky-ul sau personal de infrant…I can slay mine, you be sure of that, blue-eyed crazy Chesshire kitten! Si las’sa vina miez de vara, cu cantece de Janis si Led Zeppelin – cu catei, cu gratare, cu delta, poate si cu mare(langa delta), cu munti inalti (Parang, Ciucas, here I come;). I’ll wear sunscreen and take a glourios bite out of the whole world! Later Edit: Song of the day: Janis Joplin – Piece of my heart

 

Everybody, including me, is fine… Martie 7, 2010

“M-a sarit luna februarie” as putea spune, ca un citat din foclorul urban…a se intelege…I’ve been in up to my ears…in ce, nici eu nu stiu prea bine…day dreaming, soul-searching, not living, just killing time:P…exagerez un pic, pentru ca februarie a fost o luna relativ plina, luna in care s-a topit zapada si lucrurile s-au miscat alene catre primavara… Ca tot veni vorba de primavara, n-am asteptat-o cu bucurie deosebita anul asta, poate prea fermecata de zapada cu sclipiri albastre…dar o data cu plecarea lor, a venit cerul albastru si vantul subtire de primavara, alintator prin plete, soare si aer jilav caldut…stiu, mai e mult pana vor inflori pomii, mai e putin pana la Paste…Un Paste care pica aproape la fel de devreme ca acum trei ani…si pe care il trec ca urcand pe o Golgota in speranta unei reinvieri… Caut, urc un deal si nu stiu ce ar trebui sa gasesc in varf…intuiesc ce as vrea, dar nu stiu pentru ce vreau asta…daca o sa am, o sa fiu multumita…o sa vreau mai mult? Se poate se am ceea ce vreau? Probabil da, pentru ca If there’s a will, there’s a way… Visez mult la marea albastra care mi-a adus un pic de pace asta toamna…visele s-au mutat pe malul altei ape, apa ce curge si ea ca si Dambovita catre Dunare, catre Sulina, catre Mare… Cineva m-a intrebat de ce nu ma mut la mare…pentru ca e frumoasa, rebela si uneori neinteles de profunda, la fel ca mine, si ca acolo mi-ar fi locul…poate ca a avut dreptate…ceea ce am inceput, in Vama, intr-o zi calda din le joli mois du mai si am resuscitat intr-un turn de salvamar pe plaja de la trei papuci, isi are inca un loc bine pastrat, cu ambitie si scrasnet de dinti si strans de pumni…sunt momente in care I feel I lose my grip, momente in care my blue haze seems to fade…si totusi, nu ma pot abtine sa imi pese, nu ma pot abtine sa imi amintesc…pentru ca datorez multe acelor clipe, si pentru asta multumesc. Mi-e dor de zile fara griji, mi-e dor de toti oamenii pe care ii aveam in jurul meu in acele zile…ii regasesc si ii revad, la zile de nastere, ca in seara asta (LMA, draga Bogdan!) sau fara nici o ocazie speciala, care se poate transforma intr-o plimbare cu masina, noaptea, pe drumuri din jurul Bucurestiului…Uneori, realizez ca m-am apropiat prea mult de unii oameni ( a se citi, un singur om) si ca am neglijat poate, pe multi cei care stateau in jurul meu mereu…pastrez insa oameni dragi aproape in gand (prezent sau amintire) indiferent cat de “peste mari si tari” sunt… All in all, I’m looking forward to spring…se pare ca not making new year’s resolutions on new year’s eve leads to making new year’s resolutions in March…si da, voi face poze, voi merge la sala, I’ll dance, and I’ll laugh and I’ll cry if I feel like it, but most of all, I’ll smile like I mean it! Have a very lovely spring!

 

Data stelara necunoscuta… Ianuarie 19, 2010

…as another day crumbled to evening, as the snow got thicker and thicker at my window, sparkling in the orange street lights like Christmas ornaments, I couldn’t help but wonder: a devenit Bucurestiul un illo tempore, un tunel al timpului in care fiecare colt de strada imi evoca amintiri vechi de sapte ani, moarte si ingropate ca un cui de usa?

O plimbare recenta prin centru mi-a deschis sertare si mi-a rasfoit albume cu poze din vremuri si vesele si triste…bulevarde pe care m-am plimbat, singura, in doi sau cu gasca…ganguri, alei de parc si banci pe care am stat, am clipit strengareste din gene, mi-am legat rolele si am mancat de la McD’s, am ras, am plans, am iubit sau nu.

Sunt atatea si atatea locuri…drumul Victoriei – Romana via Povernei – Universitate, Motoare, BCU – Unirii pe vremea cand mancam bomboane Raffaello…Suburbia, Hanul lui Manuc, Villacrosse, Valea Regilor, Fire, CoolCat, Niste Domni si Fii, Argentin, Club A, Mercur…in jos spre Kogalniceanu, spre Rectorat, spre cantina, spre Opera, spre Parcul de la Eroilor via Izvor sau via Cismigiu, catre B52…Gradina Botanica, Herastraul, Teatrul de Vara, Romexpo, targuri de carte, concerte…Cotroceni, Razoare, 13 Septembrie, Dorneasca, clatite uriase la Dream Pizza, Parcul Moghioros, Valea Oltului…Grozavesti, Carrefour, Crangasi, Biserica Belvedere, Str. Pascal Cristian…Regie, Pirahna, (celalalt) Rectorat, Lacul Morii…Dambovita…camere de camin, U-uri, P-uri, C, A(1)…zambete, sarutari, cioc-cioc, nopti nedormite in sesiune, gatit pe coridor sau comandat pizza la Filos, narghilea, vin fiert si razboi civil cu portocale si ghemotoace de hartie…

Intrebata in urma cu cativa ani daca mi-ar placea sa raman, am raspuns fara ezitare ca da…acum…acum nu stiu. Imi displace profund Bucurestiul in perioada sarbatorilor de iarna sau cand sunt dezolant de singura…imi displace murdaria lui, graba, rautatea, fetele triste din metrou in fiecare dimineata, “merg muncitori la uzine, pasii li’s grei dupa cei 45 de ani…de lumina”… imi place totusi ca e un oras care canta, desi cam tare si cam fals, si ma indragostesc iremediabil de el in fiecare primavera, din martie pana-n mai, urmand sa ma topesc si sa visez la marea cea mare in toate cele 3-4 luni de vara imposibil de torida cu care e binecuvantat orasul…

As ramane si as pleca…mi-e uneori dor de linistea si confortul de provincie, dar toate albumele de amintiri de mai sus inca nu ma lasa sa plec…intr-un fel pentru ca e orasul tau, pentru ca e orasul in care ne-am cunoscut, pentru ca e orasul care mi-a dat prieteni…orasul care te face sa te invarti ca un titirez…si depinde doar de tine sa stabilesti directia si viteza.

Tot scriu despre amintiri, tot ma leg de trecut…din ce in ce mai recent, cu irizati de “antic”, inevitabil present…cred insa cu tarie ca the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and therefore…I’m sleeping with ghosts. Everynight. Zburator cu plete blonde…vin la noapte de ma fura ;;)

Songs of the day: (couldn’t make up my mind:P)

Placebo – Sleeping with Ghosts

Alternosfera – Spune-mi

 

Un,deux, trois, vive la Reine… Decembrie 18, 2009

Ma viscolesc gandurile si-mi trec imagini prin minte ca beat-ul melodiilor de la Parazitii: ritmic, diferit, si totusi acelasi, mereu inconfundabil…Nu ma regasesc decat atunci cand ma astept mai putin…si nu imi pot aduna temenic 20 de minute pe care sa le petrec altcumva decat lenevind si visand…la Anglia, la marea in prag de iarna, la aerul rece, umed si sarat cu care mi-am umplut plamanii si de care mi-e tare, tare dor…
N-am apucat sa va zic nimic despre Anglia, desi mi-am propus “spontan si sistematic”(naiba stie ce inseamna asta, am auzit expresia la un training organizat de job la care am participat recent) sa scriu “imediat ce ajung acasa”…trecand aproape o luna de atunci, si spre rusinea mea eterna neavand nici un “jurnal de calatorie” in afara de fotografii, n-am sa va plictisesc prea mult cu impresiile mele.
Briefly…wiz air sucx, avionul a intarziat 3 ore la decolare, ne-am plimbat intre micul aeroport satesc Bucuresti Baneasa si Otopeni, people traveling with wiz air sux:P too. Ma rog, probabil nu toti, dar gitanii, cu siguranta.
Trecand peste aceste detalii, Anglia mi-a placut. Mi-au placut casele de caramida rosie, strazile mai mereu pustii (cu traficul pe partea “ailalta”), oamenii, foarte politicosi. Am constatat cu surprindere ca accentul din Midlands, both West and East, este ingrozitor – mai sa cred ca am invatat degeaba engleza 15 ani de scoala! A fost frumos, desi scurt, si un pic diferit, nu stiu daca in bine sau in rau, fata de ce m-am asteptat. Schimbarea de fus orar m-a dat un pic peste cap(si eu care vroiam sa calatoresc la NY-damn!) si am dormit sau am fost chefless si somnoroasa mai mereu, spre dezamagirea gazdelor mele (carora imi cer scuze pe aceasta cale). Am reusit insa sa ma bucur de zilele petrecute acolo, sa vad ploile subtiri si gri care invaluie mereu dealurile verzi, pe care pasc oi muuuulte si care au drept tichie adesea un castel (probabil cu fantoma din dotare). Am pasit pentru prima data intr-o biserica catolica gotica – fie si printre ruine, am incercat un sentiment ciudat, de calm, dar si un jenesaisquoi referitor la efectele razboiului, ca tot vorbeam in blogul anterior despre asta – sa vezi Coventry,un oras distrus aproape din temelii, din care bombele au lasat neatins, milimetri, cateva cladiri pe care le poti numara pe degete, e oarecum infiorator (preocuparea mea pentru bataliile celui de-al doilea razboi mondial isi spune cuvantul). Evident, there was some fun involved. Am baut bere, si traditionala Guiness sau un pahar de Ale, dar si Heineken:P. Nu am crezut ca pot dansa o seara intreaga doar pe muzica indie-like,(multumiri Cookie Club Nottigham si Trent Fm Arena) si nici nu m-am mai simtit de ceva vreme ca in liceu la adunarea CCBZ – thx Oana for introducing me to Phoenix, the Pub:D.
Concluzionand, Anglia a fost frumoasa…am facut de toate, de la sightseeing la shopping spree – iar reactia la vederea cadourilor was priceless;). Am ramas cu o usoara melancolie, ca la trezirea dintr-un vis frumos, pentru ca in Anglia am avut parte, mai mult decat de orice, de liniste…

Linistea se pare ca imi lipseste cel mai mult in ultima vreme, Bucharest seems to be home of chaos! La job, pe strazi, la metrou, oriunde…Am reusit sa fug din nou la mare, sa am parte de special moments, sa calc pe Strada Noua, pe care n-am mai fost de la 3 ani…pe plaja pe care am facut cunostiinta cu marea, am sorbit stropi de apa sarata de pe buze si am avut curcubee sub gene si fluturi in stomac…un soi de fericire atat de intensa incat cumva doare, ca intr-o poezie de nichita – o dulceata atat de dulce incat strange si inteapa ca o durere nevralgica – doar la gandul ca, din pacate, clipele astea sunt numerate intre doua fluiere de tren –ok, poti schimba biletul, dar nu poti opri timpul…
Zilele trec catre iarna una dupa alta, fara sa se uite inapoi…nu le pot tine socoteala decat cu un program aproape tipicar, pe care orice schimbare adusa fara voia mea il scutura serios, si ma face irascibila pana la exteriorizare excesiva, ca sa folosesc un eufemism.
Ma bucur de zapada asta care a albit Bucurestiul, care desi il zapaceste si-l face haotic mai mult decat in orice alta perioada, care desi imi ingheata obrajii in fiecare dimineata, ma face sa zambesc…atata zapada in oras, de sarbatori n-am mai vazut de mult, si parca anul asta, Craciunul vine altfel decat cu doar cu nebunia, promotiile si cozile din supermarket-uri. Vremuri ciudate, cu intrebari existentiale, care marcheaza mereu sarbatorile Craciunului, despre ceea ce a fost acum 20 de ani, despre eroi si vinovati, victime si calai, libertate si democratie si (in)utilitatea unor jertfe. Dar nu voi vorbi despre ceea ce cred in legatura cu Revolutia aici si acum.
Flashback-uri legate de celelalte perioade cand lucram imi revin uneori – si imi amintesc, cand viscolulul rascoleste praful si deschide sertare bine inchise, de Craciunul de acum trei ani, de zapada care a venit ca o surpriza, atunci ca si acum…apoi un Craciun negru, primul fara Ea…apoi altul, cand am spus la revedere si nu am mai privit inapoi catre trecut. Craciunul nu prea mai e Craciun de cand nu mai miroase a cozonac, de cand nu mai astept cu nasul lipit de geam sa se faca dimineata sa pot iesi cu Iuliana la zapada…un pic din copilul din mine moare cu fiecare Craciun, si restul ramas se lupta sa ramana…Anul asta nu vreau nimic de Craciun, decat sa merg acasa…acasa la mama si la tata, de care mi-e dor, atat de dor…Va fi Craciun fara Mitzy’s Xmas party, probabil fara sa merg la Ada, dar va fi. Sper asta din tot sufletul.
Fulgii danseaza in jurul meu si ma invaluie ca si muzica pe care o aud – colinde, Alexandrina, Alifantis, Pasarea Colibri, Metallica, Timpuri Noi, Kasabian, Placebo, orice sound gotic sau etno-gypsy rock and roll – moody ca si mine si muzica mea, vremea mi-a adus un cadou frumos – primul cadou de Craciun de anul asta – bucuria zapezilor tarziu, seara, cu umbre albastre – blue haze still, no matter what and nothing else matters…

Song of the day : Iio – Kiss You(Chillout Remix)

 

Vreme trece, vreme vine, toate vechi si noua toate… Noiembrie 16, 2009

…cu pasi presarati grabit in fiecare dimineata pe cheiul Dambovitei, sub un cer pictat cu primele raze ale rasaritului si cu zbor alb de pescaruri, pe sub schita unui pod care nu exista acum cinci ani, cand am venit pentru prima data in Bucuresti, intr-o zi rece si gri de noiembrie, cu multa bucurie si speranta in suflet, fugita de acasa cu primul tren de dimineata, cu rotile invartite de dor…they build a bridge between us, but to me, it’s more and more like a wall care ma desparte de trecut…
242_19790118_Pod_Grozavesti_V56…cu pasi plimbati agale pe alei planse cu frunze galbene, ceasurile desfrunzite de noiembrie trec usor catre iarna…in Dambovita verde se oglindesc ca lumanarile, felinare cu licariri tremurate…ploile au cazut ca si lacrimile mele, cand am aflat ca Take si Ianke au ramas fara Cadar…Dormi in pace, Mos Cadar!
…cu pasii mei care maine dimineata vor merge pe drumul prieteniei, peste mari si tari, catre Englitera:D, tara ploilor si ceturilor vesnice…Lady in Black cea de acum cinci ani este mai mult Madame en Noir, asa cum zilele celor cinci ani au conturat-o, cum chipurile dragi i-au desenat pe fata un zambet sau doua siruri de lacrimi, la plecare, asa cum speranta asteptarii unei intoarceri nu s-a dovedit desarta…cu greul fiecarui job si fiecarui ceas muncit, cu hohotele de ras ale fiecarei ore libere alaturi de prietenii si vecinii din camin…cu dorul permanent de marea cea albastra si de mirosul de frunza de pe carari de munte…printre carti, poze, spectacole de teatru si de opera, seri de dans si fum in cluburi…Madame a crescut. Daca s-a inteleptit sau nu, nu stiu. Dar, fie cand se bucura, fie cand e trista, nu uita sa caute in ghiocul de purpura al inimii toata speranta, intocmai ca Mathilde, din Une long Dimanche de Fiancailles, alta Madame:D.

Si fiindca a tot venit vorba de filme,am vazut recent un film romanesc de razboi – seria Sergiu Nicolaescu – evident – Noi cei din linia intai. Trecand peste patriotismul excesiv exprimat, filmul m-a facut sa ma gandesc la ororile pe care razboiul le poate aduce…durerea, saracia, mizeria, despartirea, moartea…ma bucur ca my crazy kitten si baietii mei nu sunt soldati. Sper sa nu fie niciodata. Daca ar fi, as fi si eu cu ei, to live or to die!

Maine dimineata, avionul de aur o sa ma duca departe…I keep walking, and I thank You for that…u know;)

Later edit: Podul Grozavesti in 1979 (foto sus)

Song of the day: Alexandrina –  Numai tu

 

And nothing else matters… Octombrie 25, 2009

Am pornit cu mare somn in gene catre marea cea mare…ieri dimineata…cu mari emotii :”o intarzia trenul? O fi soare?”…trenul agale, peste Baragan, prin ceata groasa, catre Constanta, oras in care am vazut acum 10 ani cea mai frumoasa mare, intr-un sfarsit de august, o mare de o zi, mare care mi-a ramas in suflet mai mult ca alte vacante, la fel cum or sa-mi ramana si zilele astea de mare, in octombrie, cadou pentru ziua mea, cadou neasteptat de plin de soare auriu, de aer sarat-racoros si de zambete si hohote de ras sub cerul albastru si strapuns din cand in cand de tipete de pescarusi…

Gara de Nord, Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda Pod…of, Doamne, trenul asta nu mai ajunge odata? Medgidia si deja as fi coborat sa o iau pe jos de nerabdare…in sfarsit, Constanta! Am revazut locuri dragi …orasul vechi prin care m-am plimbat de atatea ori copil, sau chiar in primul an de facultate, mereu singura, nu si acum insa…printre ruine, la poarta Levantului, pe strazi in panta, sub cer cu raze cernute printre nori si zbor de pescarusi, pasi in cadenta dubla purtau un zambet larg si o inima maaareee ca marea…am oprit la statuia lui Ovidiu, “cantaretul iubirilor gingase, rapus de-al sau talent. O,tu, ce treci pe-aice, daca-ai iubit vreodata, te roaga pentru dansul: sa-i fie somnul lin!”

Picture 130Coborand catre port printre casele inghetate parca in alte vremuri, am auzit din nou vocea muezinului chemand mila lui Allah peste cei bine-credinciosi…si am zambit in amintirea diminetii din ceata de pe malul Bosforului…

HPIM4271Casa cu lei, Casa Printesei, Cazino-ul sub plin soare, faleza, portul turistic…plaja: pustie, nisip HPIM4286ud, rece si aspru…un turn de salvamar, doua beri Golden Brau (pentru ca Silva nu aveau la primul magazin in care am intrat:P)…un fel de Vama reloaded, departe de Vama…in urechi imi suna ca in primavara Cat Empire – The Lost Song…Gulls in the sky and in my blue eye…Magic in the air…Muzica unor amintiri ce imi rasuna si acum in urechi….Vama vecheeee…perecheee…Mare, albastru giuvaier…La mer a berce mon coeur pour la vie entiere…

HPIM4272Si au mai fost si pasi agale pe strazi cu copaci ingalbeniti, si pranzul luat la un local dragut si hohote de ras pana la lacrimi in autobuz si nu numai…mic dejun cu toast and raspberry jelly, si Toate panzele sus la televizor:D, fidea cu lapte si o grija adresata-mi care m-a facut sa fiu foarte stangace si fragila, ca in copilarie, asa cum m-am chinuit sa nu fiu/par in ultimele trei luni…am dat jos, intre acei pereti albi cu perdele stacojii (coincidenta, la fel ca in camera mea in care am tot tesut vise ca Penelopa…) o cochilie pe care am purtat-o vreme de 3 luni, si pe care am pus-o cu durere inapoi la plecare…necajita ca tot soarele de octombrie si aerul sarat al marii m-au facut sa uit ca timpul are la poarta Levantului, anumite reguli, si ca ceasul s-a dat cu o ora inapoi…am plecat cu ora mai devreme…si m-am necajit pana la lacrimi…multumesc Selenei, turcoaicei boboace la Farmacie, care nu m-a lasat sa-mi plang necazul in tren…l-am plans citind-o pe Simone

M-am intors in camaruta mea…si am redevenit Suzanne in her place by the river…ma pregatesc de culcare…si zambesc pe jumatate trista, pe jumatate vesela… la amintirea degetelor reci, a stropilor de apa prinsi in bucle aurii, cum gandul la curcubeele din fantana de la gara, la bordura de beton de pe faleza de la Trei Papuci…maine dimineata, cand voi iesi afara, Dambovita va mirosi a mare, si pescarusii vor tipa ca la Constanta…doua lacrimi vor curge, ca si azi in gara…dar cel mai frumos cadou de ziua mea, marea in octombrie, “toate tăcerile mării HPIM4279albastre, toate sărutările, toata liniştea nisipului rece, toata caldura soarelui auriu de octombrie din toate imbratisarile” ma vor face din nou sa zambesc…si pentru toate astea, multumesc!!!

Song of the day (joyful, but bittersweet for me) : The Kooks – Seaside