Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

To be continued… Septembrie 11, 2011

Nu stiu cat am lipsit de aici, si nu stiu nici unde am fost … o primavara astenica, un inceput de vara paseist, un sfarsit de iulie ametit…un august care mi-a adus tot ceea ce nu credeam si nu stiam ca pot primi aproape fara sa cer…

am fost, la inceputul absentei mele de aici, mult prea necajita ca sa reusesc sa imi adun gandurile, incapabila sa reusesc sa scap de un laitmotiv scarlettian:P – lasam fiecare gand urat, fiecare lovitura de pragul de sus, fiecare sut in fund deoparte, aruncat pe podea, fara grija de haos, fara dorinta de a privi macar in clepsidra, sa stiu cat timp mai este, cat timp a fost si cat va fi sa treaca… am impachetat doar doua lucruri spre pastrare, incredintandu-le neantului – biletul de metrou si floarea de cimbrisor presata din acea duminica din poiana de la corbu…frumusetea momentului doare poate inca nevralgic, la fel ca durerea surda ce imi ingheata uneori genunchii, amintire a olandezelor nebune de pe clabucet…luminile albastre insa s-au stins, si diapozitivele nu se mai zaresc in intunericul cortinei ce a cazut peste subcapitolul nerostit, nescris si nestiut decat de soaptele, asteptarile si tacerile unor nopti din camera mea cu perdele stacojii…am plecat de pe plaja unde a inceput totul, lasand in nisipul primei zile de iunie, copilaria unei neimpliniri, inecata in valurile de culoarea peruzelei…si asta a fost.am dat pagina.

am ocolit stangace si confuza o mana intinsa cu prietenie peste mii de kilometri, dar nu s-a putut altfel. caci pretuiesc prea mult, prea multe lucruri adanci, dupa-amieze cu miros de tei, nopti nedormite in sesiune, duminicile cu pranzul gatit pe hol, serile cu narghilea, tequila, dans si mers pe jos, certurile si plimbarile din botanica si cate si cate altele.multumesc, pe langa toate astea, pentru o vacanta frumoasa, cu puzderie de amintiri insorite, frumoase, cald vibrand in stralucirea ramelor pe care vopseaua nu s-a uscat inca…numai bune de facut ceai la iarna… Balcic-ul boem,Kalikra cea cu briza aspra, stacojiu smaltuit cu turcoaz si sidef, Sfantu – Gheorghe Delta – Dunarea, drum fara pulbere, strazi scaldate in nisip, cor de femei lipovence de toata isprava, marea blanda si nopti cu greieri…Vama cea Veche si vesnic tanara…Prima noastra vacanta pe care am simtit-o a fi „de oameni mari”…dar care mi-a dat, cand ma asteptam mai putin, puterea de a ma regasi dupa toata ratacirea.

Scaldata in lumina incandescenta a rasaritului, primul meu rasarit din Vama, priveam cu valurile se sparg neputincioase, insirand margele de sidef efemer pe tarmul pe care a inceput si s-a terminat totul…cu capul rezemat timid, aproape temator de un umar cald, am tresarit fara de veste cu pecetea unui sarut cald pe tampla dreapta…mi-au bubuit tamplele, mi s-au rupt lacatele tuturor camarilor necunoscute.Prima crapatura din scoica ce-mi inchisese inima…

 

Illo tempore Decembrie 5, 2010

Nu m-am lasat niciodata deprimata de ploaie…cred cu tarie ca ploaia e un pretext sa te deprimi…azi insa, duminica a fost cenusie ca in cartea cu Craita din copilarie…mi-au curs prin diafilm numai poze de amintiri de duminici trecute, dar triste sau vesele, nu mi-au schimbat deloc mood-ul de butoi cu melancolie en gross… Ma plimb ca un leu in cusca prin camera…fara perdele stacojii, pe vreme de numarat bani…si imi expun aici frustrarile intocmai ca un animal rar la zoo progeniturile…daca as fi la Ploiesti, m-as plimba cu manusi cu degete taiate pe strazile mele cu magnolia, as fuma, sufland fumul spre inaltul cerului ce ploua…as rostogoli castane cazute din toamna catre Bistro…dar n-as intra…la ultima fereastra din colt, pe pervaz e un fular verde, geamul e usor crapat, dar nu se aude ce isi soptesc cei doi copii cu mainile impletite, cu soare in ochi, cu doua cesti in care ciocolata calda s-a racit de mult, dar lor nu le pasa…n-as intra, i-as lasa sa ramana umbre cum sunt, si as trece…as ocoli usor catre linia de tramvai, apoi catre piata, catre alimentara…la gardutul verde nu e nimeni, cine sa fie afara pe vremea asta? Sunt pesemne la gradi, sub copertina…sau stai, e lumina aprinsa sus, la 4…geamul e usor deschis, se aude o chitara, “where’s your crown, King Nothing?” si fumul iese valuri, valuri…sa fluier…sau sa trec? Sa trec, oricat as vrea sa fluier…ajung din nou la strada…in fata blocului, pe banca verde cu dungi negre, sclipesc alte poze…domni si doamne vecini, iesiti la o vorba, o gasca mare si vesela cu votca ascunsa in geaca, cu baticele pe frunte, cu sepcile pe ochi…doi copii ce stau la povesti in fiecare dupa-amiaza, in timp ce perdeaua ferestrei de la bucataria de la parter se misca usurel si ager…si sus, la etajul patru, un domn isi fumeaza tigara tot la geamul de la bucatarie…alaturi, la fereastra de la dormitor, doua fete stau calare pe pervaz, asculta muzicile unui finlandez si rasfoiesc un album cu poze ale trupei preferate…vor scrie inca o pagina la jocul lor imaginar cu eroi din toate benzile desenate si vor cobori sa se plimbe desculte pe mijlocul liniei de tramvai, pana in fata bisericii si inapoi…sau vor urca la etajul doi, in blocul de langa biserica…pe un covor mare rosu, in sufragerie, stau ingramaditi vreo 40 de baieti si fete…chitara canta iar, fumul e mai ceva ca intr-o taverna, in bucatarie se fac cafele tari, iar sticla de gin se plimba ca un plic fara adresa de la unul la altul… Nu reusesc sa-mi rup anumite imagini din minte…sunt ca jurnalul lui Benjamin Button, pe fiecare pagina sunt lipite alandala poze, bilete de tren, melodii, chipuri de demult…prezentul bate pasul pe loc …simt ca si cum as trai incojurata de clepsidre suspendate si fiecare miscare, fiecare adiere de vant le-ar face sa se intoarca capricioase la un anumit moment in timp, spargandu-se si imprastiind pulberea fina a amintirii peste tot…vreau cu atata disperare sa imi traiesc prezentul, sa stiu cum sa astept viitorul, ca mi-as sparge toate clepsidele, doar sa pot zambi acum… Daca as fi la Ploiesti, ar ninge…pasii m-ar purta spre gara, trenul de Moscova, obosit de drum, ar opri alb in drum spre Bucuresti…ar fluiera nervos, si zapada ar continua sa cada pe peron, acoperind urmele pasilor mei, pierduti in ninsoarea timpului…

Later edit: Song of the day – Madonna – Frozen

 

Forever not yours… Noiembrie 27, 2010

De obicei nu pot scrie decat singura, in locul meu, cu ceai, cu muzicile mele frantuzite, cu tremollo-uri ca mieunatul de pisica…acum va scriu dintr-o camera plina de lume, din “sufrageria” de la Zarnesti – vesta mea kaki atarna pe scaun ca si acum doi ani, port acelasi pullover alb din seara aia…un déjà vu in absentio extrem de ciudat, caci nu-mi dar seama daca ii zambesc cu nostagie – melancolie dulce, sau cu necaz…

Am vrut sa scriu postul asta de la Bran – cand unele lucruri vazute mi-au dat de gandit – cum iubim, cum inselam, amintiri sau realitati – it’s a pity he already has a wife, dar oare nu-i pacat pentru el si nu pentru tine? No strings attached might be fun…Madame nu sustine, dar nici nu se poate intreba…ce-i mai frumos: caldura unui brat care iti infasoara umerii intr-o seara de toamna in care nu e frig sa-ti clantane dintii, dar e placut sa te alinti si sa ceri fructe de artar rotunde si aurii…sau e frumoasa independenta de a calatori singura, de a nu depinde de telefon, de a nu suna sa vezi ce face…dar nici sa fii sunata? Numim cu atata usurinta”a mea”, „al meu”, cu drept de viata si de moarte, sau ne temem sa posedam, ca sa nu ne pierdem independenta, libertatea, eu-ul…

running away from you...

Dragostea e mereu frumoasa si face frumoase toate fiintele de sub vraja ei – e in egala masura si otrava, si gaz lacrimogen, si insomnie si durere…the beauty of it all is just the torment, the maelstrom, the merry go round…

Depinde doar de tine ce iti alegi – part time lover, full time friend – beauty will always be in the eye of the beholder…depinde doar de tine cat de repede te plictisesti, cat de repede lasi sa moara fluturii si cat de repede ii cauti in alta parte – cat de repede inseli, cat de repede regreti, cat de repede afla…si iarta sau nu…depinde de cat de mult iti pasa…you gotta love a little, loose a little, so you can live a little…

Flames to dust, lovers to friends…friends to lovers, sparkles to flames…ma tem ca the thin red line between them e mai capricioasa decat electrocardiograma unui cardiac in pragul atacului de cord…ceea ce traiesc de cateva luni, ca sa las socurile unui an intreg in spate, nu ma face sa ajung la o concluzie…seri de teatru, ceaiuri ca in anii ’70, get-to-be-the-princess cat iesi in oras cu o gasca de baieti, spre indignarea, uimirea si barfa tuturor, dar fara sa-ti pese, plimbari sub clar de luna – let-me-be-your-friend e un joc fun de jucat, printre shot-uri de absinth si fumuri de tigara…partial mai greu cand nu stii ce vrei, cand nu stii sa ceri, cand nu poti sa dai…si cand reciprocitatea acestor actiuni nu spune nimic mai mult…ramai cu insomnii unilaterale, incapabila sa intelegi…is it all about hormones or is it more than that?

…to be continued…

Later edit: Song of the day: Avantgarde – Alina

 

Pure morning… Octombrie 24, 2010


Carti pe podea, soare blajin de toamna printre perdele, copaci galbeni la fereastra…

Ma plimb pe sub alei cu tei, ce imi amintesc de aleile cu tei din mahalaua copilariei mele, Muzicanti, alei ca niste catedrale in care ardeau lumanari  in frunze galbene ce cadeau din ramurile impletite in chip de ogive…

Am lipsit atat de mult de aici, ca nici nu mai stiu cand mi-au crescut aripi – un sfarsit de vara cum n-am avut de mult – inconjurata de prieteni, de atatia oameni dragi, chiar daca mi-au fost aproape doar vreo luna si-o saptamana – plimbarile cu bicicleta duminica in Herastrau, iesirile prin toate carciumile Bucurestiului –  de la Divan, la Niste Domni si Fii sau la Absintherie, “lieu du temps perdu…” teatru, filme la MTR, rasete pana la crampe prin Cotroceni, ceai, plimbari sub clar de luna…nu stiu cand au trecut, cum de-am avut energia sa le fac pe toate, sa ma scutur de toata oboseala cuibarita in oase…credeam ca am murit intr-un inceput de septembrie, si m-am inselat atat de mult, incat bucuria redescoperirii unor things my heart seemed to know and yearned to remember, ma poarta, heureuse que je peux toucher aux etoiles…

Am citit – Prins de Petru Popescu, Europolis de Jean Bart – mi-am dat seama ca Bucurestiul, the city we all love to hate, mi-e drag atunci cand e bland – cand ma sperie, visez la Sulina, si pot vedea in ruina ei prezenta gloria Europolisului…mi-e dor de soarele Deltei care mi-a alungat iarna din suflet…si ma bucur de fiecare raza care ma face sa zambesc in zilele superbe de toamna ca cea de azi…abia astept sa ies, cu camera pe umar, sa vad rosu, cajou, auriu,verde kaki, sangeriu, bronz de toamna…

M-am intrebat de ce nu am putut sa scriu despre toate astea pe masura ce s-au intamplat…si nu e vorba ca nu am avut timp…Mi-e aproape frica sa ma trezesc, caci tot imi pare ca un vis…clepsidre cu nisip mov imi numara secundele – menestreli vechi, ca la cenaclu – tot nicu, mircea si-alexandru imi canta trairile – imi vibreaza muzici prin zambete cand ascult alexandrina…am inca nisip de la sfantu gheorghe in rucsac (am vazut asta cand l-am coborat azi sa-l pregatesc pentru bran:D) – vrei soare, soare iti dau…

….to be continued…

Later edit: Song of the day: Alexandrina – La nuit…

 

Take a leap of faith… August 19, 2010

Candva, plecata departe, ascunsa in locul ce a devenit de ceva vreme locul tuturor retragerilor cu lacrimi si furtuni de regrete, la Tara mea cea vesnic verde, pazita de catei cu cozi mereu de veghe…am ascultat la radio un reportaj despre insula Ada-Kaleh…cati dintre voi stiu despre micuta bucata de pamant scufundata in apele Dunarii, la construirea barajului Portile de fier, nu stiu…dar povestile oamenilor, fosti locuitori ai insulei, stramutati in lume, turci, romani, sarbi, asa cum zburau din vechiul radio Enescu din camera copilariei mele….si poate si lumina tarzie a dupa-amiezei de august m-au facut sa ma gandesc ca fiecare dintre noi avem o Ada Kaleh – o insula pe care o scufundam in valuri, sub ape adanci, pe care nu ne putem intoarce decat cu gandul…o insula pe care cladim un oras din amintiri, cu strazi, cu colturi de lume in care am trait, am iubit, am plans macar o data…cu casa bunicilor, cu ferestre prin care curge lumina de aur a serilor de primavara sau toamna tarzie, cu parcuri de bloc cu gardut verde, langa care se joaca niste copii”Scaunul Imparatiei” si langa care peste ani, se va aduna o gasca de copii frumosi, fete si baieti, intai rivali, apoi nedespartiti, acum mereu departe…de parca nici n-au fost…zile de scoala, de liceu, de inceput de facultate, cu cursuri, cu serate, cu zile la 103…excursii, trenuri, munti, vai, dealurile Olteniei sau ale Dobrogei…cutare chiosc de la cutare colt de strada de unde ati cumparat odata o inghetata…cutare cafenea de pe Strada Republicii din Brasov unde ceaiul cald e asa de bun…”non-stop-ul”, loc al piezaniei, furnizor de tigari si nenumarate pet-uri de bere, baute in seri de chitara la gradi…si multe portrete de oameni dragi, care zambesc, departe in timp, aproape in spatiu, sau viceversa…seri de narghilea in camin, cu rasete pana la lacrimi, iar cu chitara, iar cu muzica…mai mult sau mai putin pe placul vecinilor…si ei mai mult sau mai putin pe placul nostru…cu vreme atat de schimbatoare, fie cu ploi calde de vara, cu cirese mancate la adapostul umbrelei cu Petrom, sau subtiri si reci de toamna, cu ciocolata calda in Bistro…ninsori si geruri ca-n Covasna….soare torid ca-n Baraganul dobrogean…
Atatea lucruri zac de-a valma in Ada Kaleh a mea…mereu in reordonare, ca intr-un labirint creat de un architect de vise extrem de priceput (ah, da, recunosc, m-a fascinat Inception:P)…harta insulei mele mi-e cunoscuta numai mie…ce sterg, sterg cu greu, dar sterg definitiv, fara back up…ce pun, sper sa pastrez cat mai mult…
Si cel mai mult imi place cand pot adauga amintiri ca cele de la Sfantu Gheorghe Delta de anul acesta…sub soarele Dobrogei, aspru si atoatestapanitor, am intinerit cu 5 ani…am simtit cum fuge tot intunericul zilelor de iarna in care am privit catre vest fara rost…ex Oriente Lux, adevar graieste menestrelul… cu pielea mangaiata de auriul razelor de soare…am ras din nou pana la crampe, cu stropi de apa de mare in par si nisipul sub picioare, fin si bland, de pe plaja pana acasa…cu vantul in plete, pe vapor, am exorcizat fantomele iernii, umbrele cuibarite pe la colturi, tristetile unor alte reintoarceri…told you I’ll slay the Jabberwocky of your memory;)
Tarziu, cand va fi iar iarna si frig, cand Ada Kaleh va fi troienita din nou sub zapezi albastre, tarziu in noapte, stralucirea unor zile ca astea va fi the candle in the window…the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and if all my friends drive Porsches, I’ll settle for a Mercedes Benz – cause I can drive it nonetheless!

 

Blog scurt si fara poza…. Iulie 21, 2010

Cand Madame nu poate sa planga….scrie….cand plange prea mult, nu mai poate sa scrie…de aproape un an, nu a mai scris din exuberanta…a uitat ce inseamna exuberanta si cand o simte, e ceva mai tare ca un ecstasy administrat cu votca…narcotic, dar fara sa dea dependenta…
Simt cum se infasoara tot mai rau nesuferita panza de paianjen a timpului …timp care a trecut si nu se mai intoarce, timp care se scurge fara rost catre lucruri inutile, timp care ma strange cu lacatele lui din ce in ce mai mult…o panza de paianjen ca a Cellei Serghi sau un lant ca al stafiilor din “un colind de craciun” de Dickens…
“ce caut eu in viata mea” avea mereu la status o prietena din copilarie…ma zbat ca intr-un butoi cu melasa sa aflu…si tip si strig si chem. vremea si oamenii din jurul meu de altadata si ei nu mai pot sau nu mai vor sa ma auda…mi-as vinde ani din viata pentru jumatati de zi de atunci, nici macar pentru una intreaga, cum zice Janis “ Trade all my tomorrows for a single yesterday”…
“cand, cum si mai ales, de ce?” glumesc cu colegii cand vreau sa ma amestec in conversatia lor. Cand cum si mai ales de ce am ajuns aici ? Mi-e sufletul gri ca ploaia de afara, imi strang zdrentele de prietenie pe langa mine cu din ce in ce mai mult frig, si de ce ma carpesc, d-aia se rup mai tare, tocmai alea mai vechi si mai dragi…Mi-e frig si frica in iulie asta torid ca un cuptor, si tremur, necajita de neputinta de a pastra, de frica de a pierde si ce am, moment ce inevitabil va veni, caci umbre avem si vom mai avea cu totii…
Am renuntat la fumat, la mess, la tot ceea ce imi ocupa existenta inainte…dar inca nu s-a descoperit motivul care sa ma faca pe mine sa cred ca oamenii sunt disposable…mai cu seama unii dintre ei anume…e rau cand cineva vede “disperare” in grija…si prefera nepasarea in locul unui suflet deschis….intimacy without intricacy…vad, suprarealist, ca intr-un tablou de Dali, cum se scurg din mine amintirile bune, cum toate se fac cenusii sub ganduri triste ca au fost si nu vor mai fi vreodata vii…ma intreb oare ce Dementor se hraneste cu puterea lor, si ce-l poate alunga?
Oricat catharsis mi-ar aduce gandurile astea mie, stiu ca multi vor rade citindu-le. Nu-mi pasa. Acum, n-am putere nici pentru un final din ala optimist ca la clasa a 2-a “ ce frumos e toamna in livada!”….Am pierdut atatea seri de ceai, atatea ninsori, atatea strangeri de mana…Madame a crescut singura si fricoasa, ca orice copil singuratic….stangace, greseste foarte mult acum, caci are de dat si n-are cine primi…si mersul asta in gol macina orice piatra de moara, oricat ar vrea morarul sa fie de tare…M-as sinucide cu cafea, ca sa imi pot curma somnul de nesomn….

 

La monture… Iunie 24, 2010

Acum doi ani, concertul Metallica ma gasea intr-o efervescenta spirituala de nedescris: cunoscusem Sulina si linistea ei, lasasem in urma trecutul si I was falling slowly for a special crazy kitten… Acum, concertul Metallica ma gaseste in aceeasi efervescenta spirituala, mai accentuata, mai agonizanta uneori, mai exuberanta in alte dati – mi-e dor de mare aproape la fel de mult cum imi e si de bunica-mea ( cine ma cunoaste, stie cat de mult inseamna asta), trecutul imi este ciudat de aproape, iar ceea ce acum doi imi era prezent in fiecare clipa a zilei si fara de care nu puteam respir imi pleaca, jupuindu-mi-se dureros din suflet, asemenea unei basici pe care ai spart-o cu buna stiinta si pe care o rupi ca sa-ti usurezi durerea si sa-ti grabesti vindecarea…Sunt momente in care imi zic – just break the silence, ‘cause I’m drifting away, away from you – but yet again, far away from the memories of the people who don’t care if I live or die. Si asa e mai bine! Zis! Am vrut sa scriu in cuvinte intoarse si in multe metafore si coduri, cu litere cursive care ascund in textul fiecarui blog silabe stiute doar de mine si abia soptite cu teama, in seri intunecate din camaruta mea cu pereti albi si perdele stacojii… mi-e dor de camera cu perdele si pereti la fel, cu pat cu baldachin si oglinzi de pe malul marii – inca incerc sa inteleg de ce am fost acolo si nu pot fi in continuare acolo…oarecum, am alergat de una singura si am iesit pe locul doi…daca am avut sau nu egalitate de sanse, nu mai e treaba mea sa judec…privind insa inapoi, realizez ca mi-ar fi fost greu sa nu fiu mereu pe lista prioritatilor – recunoscatoare experientei, trec mai departe, cu toate panzele sus – si curios sau nu, incep sa cred ca I’ve already found a harbour…( and I’ll stop wondering why , ‘cause I got the point – “They’re happy slash we’re over!” ( Thx, Carrie!) Am lipsit mult de aici, si multa lume mi-a spus “scrie!”…ei bine, voua va spun ca mi-a fost greu sa scriu – te simti lipsit de muze cand pleaca prieteni de langa, oameni pe care ai crezut ca ii cunosti si care pleaca ca actorul grabit din slagarul romanesc cu acelasi nume din anii ’90…te simti lipsit de muze cand job-ul full time pe care il ai iti invadeaza 5/7 12/24…nevertheless, imi binecuvintez independenta financiara in fiecare zi, fara avaritiei, fara materialism…amintirea unor vremuri in care “a avea”material era nevoie stringenta, ce viza supravietuirea, imi da inca fiori pe sira spinarii – call me Scarlett O’Hara , but “Lord be my witness, I shall never experience that again!” ….si tot la fel, te simti lipsit de muze cand ai prieteni buni, care nu pleaca, dar nici nu vin…mi-e dor de gasca din liceu, mi-e dor de gasca din anul 1, de gasca din camin – acum sunt poze si umbre si povesti care incep cu “mai tineti ba minte cand…?”… ….am vrut sa scriu, am vrut sa imi plang gandurile aici asa cum obisnuiam sa o fac mai mereu inainte…dar ceva m-a oprit…ceva care se simte la fel ca atunci cand ai plans prea mult si te doare in piept…compun acum un blog deselat si lacrimogen, de care nu-s mandra pentru ca mi se pare ca suna jalnic, dar spovedania asta publica e cel mai bun catharsis pe care il pot gasi acum… Au fost totusi luni frumoase – mai, le joli mois de mai, cu vama, cu Motorrock si cu amintiri din copilarie, aprilie, cu plimbari si filme – m-am indragostit inevitabil de Alice in Wonderland, si nu pentru dragul de Johnny:P, ci pentru Jabberwocky…in fiecare zi, ajung sa cred 6 lucruri imposibile inainte de micul dejun si cel mai important e ca fiecare are Jabberwocky-ul sau personal de infrant…I can slay mine, you be sure of that, blue-eyed crazy Chesshire kitten! Si las’sa vina miez de vara, cu cantece de Janis si Led Zeppelin – cu catei, cu gratare, cu delta, poate si cu mare(langa delta), cu munti inalti (Parang, Ciucas, here I come;). I’ll wear sunscreen and take a glourios bite out of the whole world! Later Edit: Song of the day: Janis Joplin – Piece of my heart