Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Revenire…de la revedere:) Decembrie 23, 2013

Am si uitat ca am blog.

De doi ani si un pic, am tacut malc aici. August-ul pe care proslaveam in ultima postare a fost un mare fiasco. A venit insa un februarie naucitor, un martie mizerabil (2012) si un aprilie (tot 2012) plin de soarele pe care paream sa-l fi pierdut demult, intr-un alt aprilie (2007).

De obicei, scriind dupa absente indelungate, sunt obisnuita sa fac retrospective:)

Despre ce-a fost, din vara-n iarna 2011-2012, nu vreau sa scriu, nu vreau sa uit, vreau doar sa ma bucur ca nu mai e. Si sper cu inversunare, ca-mi va fi dat sa intorc umilinta acelor luni, macar la paritate egala, daca nu insutit.

Madame nu uraste, dar nici nu intoarce si celalalt obraz…

Din aprilie 2012, mi-e totul numai parfum de zarzar inflorit. Parfum de levantica pusa in vaze inguste pe pervaz, in linistea balconului cu zorele, privind cum rasare Soarele de dupa niste blocuri gri, dar care e privit acum de 2 perechi de uochi de uom si 2 perechi de ochi de pisica. Parfum de regina noptii crescuta pe balcon. Parfum de trezit in doi in fiecare dimineata:)

Am plecat, ati ghicit, din Grozavesti. O vreme mi-a fost greu sa ma obisnuiesc cu anti-locul Iuliu Maniu. Mi-ar fi placut mai mult Titan, cu verde peste tot, cu tei, cu zarzari si cu babute simpatice pe palier. Dar imi plac la fel de mult confortul micii noastre camarute, cu ferestrele catre soare, cu balconul pe care toata vara a cantat un greiere mic:)

Am plecat din Grozavesti putin dezamagita, putin scarbita de cum n-ar trebui sa ai incredere in toti oamenii care ti-au stat candva in preajma. Cred insa cu tarie ca n-as fi fost ceea ce sunt fara statul in camin, care-i cam ca armata pentru baieti. Nu imi va mai fi niciodata frica de sobolani, de gandaci de 5 cm lungime, de mizerie la toaleta. Imi va fi mereu dor de serile cu narghilea, de cafeaua de dimineata, de duminicile in care dansam pe coridor si prajeam pejte cu mujdei pe resou…De balconul cu vedere la pescarusi si miros de Dambovita…

Home is where your heart is, si home este in casuta mica si cocheta, cu covor taranesc, cu cele doua pisicute si cu noi doi, cu tot confortul (da, doua camera ar fi ideale, pentru mai mult spatiu, dar ajungem si acolo, curand.)

Am dat si jobul vechi pe unul nou. Cu mai putin stress…cu mai mult timp liber. Care imi lasa weekendurile libere pentru citit, plimbat in parc, sala, gatit, roadtrip, curatenie „mama tuturor grijiturilor” (cum ar zice Teodoreanu). Pentru un film. Pentru o fuga la Munte. Pentru o lectie de snowboard. Pt Cluj, Bran, Vama Veche, Balcic, Sfantu Gheorghe, Tusnad, Herculane, Transfagarasan si planuri de visat cu ochii si harta deschisa. Pentru iesit in seri de vara, la MTR, la Eden, la Manuc, la Casa Roz.

Mi-e foarte dor de fostii colegi, de existenta celor aproape 4 ani, care cu siguranta m-au facut ceea ce sunt acum:)

Caci sunt si griji, caci au fost si momente de cumpana in acesti doi ani: sa faci pe spionul nu e intotdeauna cea mai sigura cale spre fericire, uneori dimpotriva.  Sa duci grija parintilor mai ceva decat ti-au dus-o ei in copilarie, sa te temi pentru ei, sa te simti oarecum ciudat de neputincioasa intre a vrea si a nu putea sa ajuti, intre a nu vrea sa ajuti pentru ca nu esti sufiecient de recunoscatoare…Sa ai uneori ocazia sa stai langa oameni care nu stiu sa comunice, care se lupta sa-ti puna bete in roate zilnic, desi ar trebui sa fiti o echipa:)

Sunt insa atatea premiere, si repetitii pentru ca ne-a placut prea mult premiera, incat nu pot decat sa ma bucur de fiecare zi, de fiecare fotografie, de fiecare zambet si alint:) Sa ai din nou in fata deschise carti spre citire (si nu doar pentru doctorat), drumuri de strabatut, vacante de planificat, piese de teatru de vazut, poze de facut…

Sunt Madame, sunt dependenta de amintiri frumoase si colectionez mental diapozitive colorate de aproape doi ani:)DSCF3466

 

Vraciul… Martie 13, 2011

„Acesta-i orasul. Cu tipatul lui, cu adevarul lui, cu pustiul lui…”

As fi crezut cu tarie in acest lait-motiv cu valente de Crez daca mi l-ar fi scos cineva in cale in tumultosul an I in Bucuresti…Am mai spus, si ma repet: sentimentul de a fi sheep in a big city, viezure mic in oras mare nu e de dorit, si nici de suspinat nostalgic dupa…cum spuneam si azi, intr-o discutie plimbata pe cheiul Dambovitei, imi recunosc tineretea si lipsa de experienta in stangaciile unora din jurul meu, si ma induiosez uneori sa vad asta…

Am luat o hotarare in urma cu ceva vreme: sa nu ma mai uit inapoi cu manie, cu nostagie sau cu tristete…de fapt, sa nu ma mai uit inapoi deloc. Sunt recunoscatoare tuturor acestor experiente fara de care Madame nu ar fi deloc cum e azi, dar sunt cu atat mai mult recunoscatoare cui m-a invatat sa nu ma mai uit inapoi…inca mai cad in incercarea de a nu intoarce capul, si cred, ca paseismul pe termen scurt e ok, mai ales daca te ajuta sa nu repeti greseli.

Incerc sa invat de la toate, cum spune Ryduard Kypling – am invatat sa „wear sunscreen et co”, sa fac sport, sa inot, sa citesc, sa pun scoala pe primul plan, sa rad dupa luni intregi de iarna trista, sa nu ma mai uit inapoi…cumva, azi, pe o banca insorita din Botanica, mi-am dat seama ca, treptat, am ajuns sa nu vad padurea din cauza copacilor…scoica in care mi-am inchis inima s-a osificat, se pare, si nu mai gasesc in ea credinta in a-ti impacheta aripile si am uitat cum e sa te lasi iubita…m-am obisnuit sa fiu autosuficienta, si simt cumva ca am gresit.

As vrea sa simt caldura dintr-o plimbare pe camp la tara, cu cizme si haine de lucru, prin miristea fosnitoare, cu Tompi si Tilicuta camarazi si pazitori, alergand pe un camp care nu mai e al meu… Imi complic atat de mult existenta, si nu stiu sa fiu fericita decat pentru altii…

„Tu traiesti pentru altii, iar altii pentru ei insisi” – e o lectie in plus pe care o invat astazi… thank you, Stranger, for your terapeutic smile:) Imi scot palaria mea de Mad Hatter, in fata ta, Prietene, care m-ai invatat sa rad din nou cu crampe in stomac si sa ma uit mereu inainte, cu capul sus si umerii drepti, cu soare in ochi si zambete calde pe buze.

 

Illo tempore Decembrie 5, 2010

Nu m-am lasat niciodata deprimata de ploaie…cred cu tarie ca ploaia e un pretext sa te deprimi…azi insa, duminica a fost cenusie ca in cartea cu Craita din copilarie…mi-au curs prin diafilm numai poze de amintiri de duminici trecute, dar triste sau vesele, nu mi-au schimbat deloc mood-ul de butoi cu melancolie en gross… Ma plimb ca un leu in cusca prin camera…fara perdele stacojii, pe vreme de numarat bani…si imi expun aici frustrarile intocmai ca un animal rar la zoo progeniturile…daca as fi la Ploiesti, m-as plimba cu manusi cu degete taiate pe strazile mele cu magnolia, as fuma, sufland fumul spre inaltul cerului ce ploua…as rostogoli castane cazute din toamna catre Bistro…dar n-as intra…la ultima fereastra din colt, pe pervaz e un fular verde, geamul e usor crapat, dar nu se aude ce isi soptesc cei doi copii cu mainile impletite, cu soare in ochi, cu doua cesti in care ciocolata calda s-a racit de mult, dar lor nu le pasa…n-as intra, i-as lasa sa ramana umbre cum sunt, si as trece…as ocoli usor catre linia de tramvai, apoi catre piata, catre alimentara…la gardutul verde nu e nimeni, cine sa fie afara pe vremea asta? Sunt pesemne la gradi, sub copertina…sau stai, e lumina aprinsa sus, la 4…geamul e usor deschis, se aude o chitara, “where’s your crown, King Nothing?” si fumul iese valuri, valuri…sa fluier…sau sa trec? Sa trec, oricat as vrea sa fluier…ajung din nou la strada…in fata blocului, pe banca verde cu dungi negre, sclipesc alte poze…domni si doamne vecini, iesiti la o vorba, o gasca mare si vesela cu votca ascunsa in geaca, cu baticele pe frunte, cu sepcile pe ochi…doi copii ce stau la povesti in fiecare dupa-amiaza, in timp ce perdeaua ferestrei de la bucataria de la parter se misca usurel si ager…si sus, la etajul patru, un domn isi fumeaza tigara tot la geamul de la bucatarie…alaturi, la fereastra de la dormitor, doua fete stau calare pe pervaz, asculta muzicile unui finlandez si rasfoiesc un album cu poze ale trupei preferate…vor scrie inca o pagina la jocul lor imaginar cu eroi din toate benzile desenate si vor cobori sa se plimbe desculte pe mijlocul liniei de tramvai, pana in fata bisericii si inapoi…sau vor urca la etajul doi, in blocul de langa biserica…pe un covor mare rosu, in sufragerie, stau ingramaditi vreo 40 de baieti si fete…chitara canta iar, fumul e mai ceva ca intr-o taverna, in bucatarie se fac cafele tari, iar sticla de gin se plimba ca un plic fara adresa de la unul la altul… Nu reusesc sa-mi rup anumite imagini din minte…sunt ca jurnalul lui Benjamin Button, pe fiecare pagina sunt lipite alandala poze, bilete de tren, melodii, chipuri de demult…prezentul bate pasul pe loc …simt ca si cum as trai incojurata de clepsidre suspendate si fiecare miscare, fiecare adiere de vant le-ar face sa se intoarca capricioase la un anumit moment in timp, spargandu-se si imprastiind pulberea fina a amintirii peste tot…vreau cu atata disperare sa imi traiesc prezentul, sa stiu cum sa astept viitorul, ca mi-as sparge toate clepsidele, doar sa pot zambi acum… Daca as fi la Ploiesti, ar ninge…pasii m-ar purta spre gara, trenul de Moscova, obosit de drum, ar opri alb in drum spre Bucuresti…ar fluiera nervos, si zapada ar continua sa cada pe peron, acoperind urmele pasilor mei, pierduti in ninsoarea timpului…

Later edit: Song of the day – Madonna – Frozen

 

Pure morning… Octombrie 24, 2010


Carti pe podea, soare blajin de toamna printre perdele, copaci galbeni la fereastra…

Ma plimb pe sub alei cu tei, ce imi amintesc de aleile cu tei din mahalaua copilariei mele, Muzicanti, alei ca niste catedrale in care ardeau lumanari  in frunze galbene ce cadeau din ramurile impletite in chip de ogive…

Am lipsit atat de mult de aici, ca nici nu mai stiu cand mi-au crescut aripi – un sfarsit de vara cum n-am avut de mult – inconjurata de prieteni, de atatia oameni dragi, chiar daca mi-au fost aproape doar vreo luna si-o saptamana – plimbarile cu bicicleta duminica in Herastrau, iesirile prin toate carciumile Bucurestiului –  de la Divan, la Niste Domni si Fii sau la Absintherie, “lieu du temps perdu…” teatru, filme la MTR, rasete pana la crampe prin Cotroceni, ceai, plimbari sub clar de luna…nu stiu cand au trecut, cum de-am avut energia sa le fac pe toate, sa ma scutur de toata oboseala cuibarita in oase…credeam ca am murit intr-un inceput de septembrie, si m-am inselat atat de mult, incat bucuria redescoperirii unor things my heart seemed to know and yearned to remember, ma poarta, heureuse que je peux toucher aux etoiles…

Am citit – Prins de Petru Popescu, Europolis de Jean Bart – mi-am dat seama ca Bucurestiul, the city we all love to hate, mi-e drag atunci cand e bland – cand ma sperie, visez la Sulina, si pot vedea in ruina ei prezenta gloria Europolisului…mi-e dor de soarele Deltei care mi-a alungat iarna din suflet…si ma bucur de fiecare raza care ma face sa zambesc in zilele superbe de toamna ca cea de azi…abia astept sa ies, cu camera pe umar, sa vad rosu, cajou, auriu,verde kaki, sangeriu, bronz de toamna…

M-am intrebat de ce nu am putut sa scriu despre toate astea pe masura ce s-au intamplat…si nu e vorba ca nu am avut timp…Mi-e aproape frica sa ma trezesc, caci tot imi pare ca un vis…clepsidre cu nisip mov imi numara secundele – menestreli vechi, ca la cenaclu – tot nicu, mircea si-alexandru imi canta trairile – imi vibreaza muzici prin zambete cand ascult alexandrina…am inca nisip de la sfantu gheorghe in rucsac (am vazut asta cand l-am coborat azi sa-l pregatesc pentru bran:D) – vrei soare, soare iti dau…

….to be continued…

Later edit: Song of the day: Alexandrina – La nuit…

 

Take a leap of faith… August 19, 2010

Candva, plecata departe, ascunsa in locul ce a devenit de ceva vreme locul tuturor retragerilor cu lacrimi si furtuni de regrete, la Tara mea cea vesnic verde, pazita de catei cu cozi mereu de veghe…am ascultat la radio un reportaj despre insula Ada-Kaleh…cati dintre voi stiu despre micuta bucata de pamant scufundata in apele Dunarii, la construirea barajului Portile de fier, nu stiu…dar povestile oamenilor, fosti locuitori ai insulei, stramutati in lume, turci, romani, sarbi, asa cum zburau din vechiul radio Enescu din camera copilariei mele….si poate si lumina tarzie a dupa-amiezei de august m-au facut sa ma gandesc ca fiecare dintre noi avem o Ada Kaleh – o insula pe care o scufundam in valuri, sub ape adanci, pe care nu ne putem intoarce decat cu gandul…o insula pe care cladim un oras din amintiri, cu strazi, cu colturi de lume in care am trait, am iubit, am plans macar o data…cu casa bunicilor, cu ferestre prin care curge lumina de aur a serilor de primavara sau toamna tarzie, cu parcuri de bloc cu gardut verde, langa care se joaca niste copii”Scaunul Imparatiei” si langa care peste ani, se va aduna o gasca de copii frumosi, fete si baieti, intai rivali, apoi nedespartiti, acum mereu departe…de parca nici n-au fost…zile de scoala, de liceu, de inceput de facultate, cu cursuri, cu serate, cu zile la 103…excursii, trenuri, munti, vai, dealurile Olteniei sau ale Dobrogei…cutare chiosc de la cutare colt de strada de unde ati cumparat odata o inghetata…cutare cafenea de pe Strada Republicii din Brasov unde ceaiul cald e asa de bun…”non-stop-ul”, loc al piezaniei, furnizor de tigari si nenumarate pet-uri de bere, baute in seri de chitara la gradi…si multe portrete de oameni dragi, care zambesc, departe in timp, aproape in spatiu, sau viceversa…seri de narghilea in camin, cu rasete pana la lacrimi, iar cu chitara, iar cu muzica…mai mult sau mai putin pe placul vecinilor…si ei mai mult sau mai putin pe placul nostru…cu vreme atat de schimbatoare, fie cu ploi calde de vara, cu cirese mancate la adapostul umbrelei cu Petrom, sau subtiri si reci de toamna, cu ciocolata calda in Bistro…ninsori si geruri ca-n Covasna….soare torid ca-n Baraganul dobrogean…
Atatea lucruri zac de-a valma in Ada Kaleh a mea…mereu in reordonare, ca intr-un labirint creat de un architect de vise extrem de priceput (ah, da, recunosc, m-a fascinat Inception:P)…harta insulei mele mi-e cunoscuta numai mie…ce sterg, sterg cu greu, dar sterg definitiv, fara back up…ce pun, sper sa pastrez cat mai mult…
Si cel mai mult imi place cand pot adauga amintiri ca cele de la Sfantu Gheorghe Delta de anul acesta…sub soarele Dobrogei, aspru si atoatestapanitor, am intinerit cu 5 ani…am simtit cum fuge tot intunericul zilelor de iarna in care am privit catre vest fara rost…ex Oriente Lux, adevar graieste menestrelul… cu pielea mangaiata de auriul razelor de soare…am ras din nou pana la crampe, cu stropi de apa de mare in par si nisipul sub picioare, fin si bland, de pe plaja pana acasa…cu vantul in plete, pe vapor, am exorcizat fantomele iernii, umbrele cuibarite pe la colturi, tristetile unor alte reintoarceri…told you I’ll slay the Jabberwocky of your memory;)
Tarziu, cand va fi iar iarna si frig, cand Ada Kaleh va fi troienita din nou sub zapezi albastre, tarziu in noapte, stralucirea unor zile ca astea va fi the candle in the window…the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and if all my friends drive Porsches, I’ll settle for a Mercedes Benz – cause I can drive it nonetheless!

 

Blog scurt si fara poza…. Iulie 21, 2010

Cand Madame nu poate sa planga….scrie….cand plange prea mult, nu mai poate sa scrie…de aproape un an, nu a mai scris din exuberanta…a uitat ce inseamna exuberanta si cand o simte, e ceva mai tare ca un ecstasy administrat cu votca…narcotic, dar fara sa dea dependenta…
Simt cum se infasoara tot mai rau nesuferita panza de paianjen a timpului …timp care a trecut si nu se mai intoarce, timp care se scurge fara rost catre lucruri inutile, timp care ma strange cu lacatele lui din ce in ce mai mult…o panza de paianjen ca a Cellei Serghi sau un lant ca al stafiilor din “un colind de craciun” de Dickens…
“ce caut eu in viata mea” avea mereu la status o prietena din copilarie…ma zbat ca intr-un butoi cu melasa sa aflu…si tip si strig si chem. vremea si oamenii din jurul meu de altadata si ei nu mai pot sau nu mai vor sa ma auda…mi-as vinde ani din viata pentru jumatati de zi de atunci, nici macar pentru una intreaga, cum zice Janis “ Trade all my tomorrows for a single yesterday”…
“cand, cum si mai ales, de ce?” glumesc cu colegii cand vreau sa ma amestec in conversatia lor. Cand cum si mai ales de ce am ajuns aici ? Mi-e sufletul gri ca ploaia de afara, imi strang zdrentele de prietenie pe langa mine cu din ce in ce mai mult frig, si de ce ma carpesc, d-aia se rup mai tare, tocmai alea mai vechi si mai dragi…Mi-e frig si frica in iulie asta torid ca un cuptor, si tremur, necajita de neputinta de a pastra, de frica de a pierde si ce am, moment ce inevitabil va veni, caci umbre avem si vom mai avea cu totii…
Am renuntat la fumat, la mess, la tot ceea ce imi ocupa existenta inainte…dar inca nu s-a descoperit motivul care sa ma faca pe mine sa cred ca oamenii sunt disposable…mai cu seama unii dintre ei anume…e rau cand cineva vede “disperare” in grija…si prefera nepasarea in locul unui suflet deschis….intimacy without intricacy…vad, suprarealist, ca intr-un tablou de Dali, cum se scurg din mine amintirile bune, cum toate se fac cenusii sub ganduri triste ca au fost si nu vor mai fi vreodata vii…ma intreb oare ce Dementor se hraneste cu puterea lor, si ce-l poate alunga?
Oricat catharsis mi-ar aduce gandurile astea mie, stiu ca multi vor rade citindu-le. Nu-mi pasa. Acum, n-am putere nici pentru un final din ala optimist ca la clasa a 2-a “ ce frumos e toamna in livada!”….Am pierdut atatea seri de ceai, atatea ninsori, atatea strangeri de mana…Madame a crescut singura si fricoasa, ca orice copil singuratic….stangace, greseste foarte mult acum, caci are de dat si n-are cine primi…si mersul asta in gol macina orice piatra de moara, oricat ar vrea morarul sa fie de tare…M-as sinucide cu cafea, ca sa imi pot curma somnul de nesomn….

 

La monture… Iunie 24, 2010

Acum doi ani, concertul Metallica ma gasea intr-o efervescenta spirituala de nedescris: cunoscusem Sulina si linistea ei, lasasem in urma trecutul si I was falling slowly for a special crazy kitten… Acum, concertul Metallica ma gaseste in aceeasi efervescenta spirituala, mai accentuata, mai agonizanta uneori, mai exuberanta in alte dati – mi-e dor de mare aproape la fel de mult cum imi e si de bunica-mea ( cine ma cunoaste, stie cat de mult inseamna asta), trecutul imi este ciudat de aproape, iar ceea ce acum doi imi era prezent in fiecare clipa a zilei si fara de care nu puteam respir imi pleaca, jupuindu-mi-se dureros din suflet, asemenea unei basici pe care ai spart-o cu buna stiinta si pe care o rupi ca sa-ti usurezi durerea si sa-ti grabesti vindecarea…Sunt momente in care imi zic – just break the silence, ‘cause I’m drifting away, away from you – but yet again, far away from the memories of the people who don’t care if I live or die. Si asa e mai bine! Zis! Am vrut sa scriu in cuvinte intoarse si in multe metafore si coduri, cu litere cursive care ascund in textul fiecarui blog silabe stiute doar de mine si abia soptite cu teama, in seri intunecate din camaruta mea cu pereti albi si perdele stacojii… mi-e dor de camera cu perdele si pereti la fel, cu pat cu baldachin si oglinzi de pe malul marii – inca incerc sa inteleg de ce am fost acolo si nu pot fi in continuare acolo…oarecum, am alergat de una singura si am iesit pe locul doi…daca am avut sau nu egalitate de sanse, nu mai e treaba mea sa judec…privind insa inapoi, realizez ca mi-ar fi fost greu sa nu fiu mereu pe lista prioritatilor – recunoscatoare experientei, trec mai departe, cu toate panzele sus – si curios sau nu, incep sa cred ca I’ve already found a harbour…( and I’ll stop wondering why , ‘cause I got the point – “They’re happy slash we’re over!” ( Thx, Carrie!) Am lipsit mult de aici, si multa lume mi-a spus “scrie!”…ei bine, voua va spun ca mi-a fost greu sa scriu – te simti lipsit de muze cand pleaca prieteni de langa, oameni pe care ai crezut ca ii cunosti si care pleaca ca actorul grabit din slagarul romanesc cu acelasi nume din anii ’90…te simti lipsit de muze cand job-ul full time pe care il ai iti invadeaza 5/7 12/24…nevertheless, imi binecuvintez independenta financiara in fiecare zi, fara avaritiei, fara materialism…amintirea unor vremuri in care “a avea”material era nevoie stringenta, ce viza supravietuirea, imi da inca fiori pe sira spinarii – call me Scarlett O’Hara , but “Lord be my witness, I shall never experience that again!” ….si tot la fel, te simti lipsit de muze cand ai prieteni buni, care nu pleaca, dar nici nu vin…mi-e dor de gasca din liceu, mi-e dor de gasca din anul 1, de gasca din camin – acum sunt poze si umbre si povesti care incep cu “mai tineti ba minte cand…?”… ….am vrut sa scriu, am vrut sa imi plang gandurile aici asa cum obisnuiam sa o fac mai mereu inainte…dar ceva m-a oprit…ceva care se simte la fel ca atunci cand ai plans prea mult si te doare in piept…compun acum un blog deselat si lacrimogen, de care nu-s mandra pentru ca mi se pare ca suna jalnic, dar spovedania asta publica e cel mai bun catharsis pe care il pot gasi acum… Au fost totusi luni frumoase – mai, le joli mois de mai, cu vama, cu Motorrock si cu amintiri din copilarie, aprilie, cu plimbari si filme – m-am indragostit inevitabil de Alice in Wonderland, si nu pentru dragul de Johnny:P, ci pentru Jabberwocky…in fiecare zi, ajung sa cred 6 lucruri imposibile inainte de micul dejun si cel mai important e ca fiecare are Jabberwocky-ul sau personal de infrant…I can slay mine, you be sure of that, blue-eyed crazy Chesshire kitten! Si las’sa vina miez de vara, cu cantece de Janis si Led Zeppelin – cu catei, cu gratare, cu delta, poate si cu mare(langa delta), cu munti inalti (Parang, Ciucas, here I come;). I’ll wear sunscreen and take a glourios bite out of the whole world! Later Edit: Song of the day: Janis Joplin – Piece of my heart