Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Vraciul… Martie 13, 2011

„Acesta-i orasul. Cu tipatul lui, cu adevarul lui, cu pustiul lui…”

As fi crezut cu tarie in acest lait-motiv cu valente de Crez daca mi l-ar fi scos cineva in cale in tumultosul an I in Bucuresti…Am mai spus, si ma repet: sentimentul de a fi sheep in a big city, viezure mic in oras mare nu e de dorit, si nici de suspinat nostalgic dupa…cum spuneam si azi, intr-o discutie plimbata pe cheiul Dambovitei, imi recunosc tineretea si lipsa de experienta in stangaciile unora din jurul meu, si ma induiosez uneori sa vad asta…

Am luat o hotarare in urma cu ceva vreme: sa nu ma mai uit inapoi cu manie, cu nostagie sau cu tristete…de fapt, sa nu ma mai uit inapoi deloc. Sunt recunoscatoare tuturor acestor experiente fara de care Madame nu ar fi deloc cum e azi, dar sunt cu atat mai mult recunoscatoare cui m-a invatat sa nu ma mai uit inapoi…inca mai cad in incercarea de a nu intoarce capul, si cred, ca paseismul pe termen scurt e ok, mai ales daca te ajuta sa nu repeti greseli.

Incerc sa invat de la toate, cum spune Ryduard Kypling – am invatat sa „wear sunscreen et co”, sa fac sport, sa inot, sa citesc, sa pun scoala pe primul plan, sa rad dupa luni intregi de iarna trista, sa nu ma mai uit inapoi…cumva, azi, pe o banca insorita din Botanica, mi-am dat seama ca, treptat, am ajuns sa nu vad padurea din cauza copacilor…scoica in care mi-am inchis inima s-a osificat, se pare, si nu mai gasesc in ea credinta in a-ti impacheta aripile si am uitat cum e sa te lasi iubita…m-am obisnuit sa fiu autosuficienta, si simt cumva ca am gresit.

As vrea sa simt caldura dintr-o plimbare pe camp la tara, cu cizme si haine de lucru, prin miristea fosnitoare, cu Tompi si Tilicuta camarazi si pazitori, alergand pe un camp care nu mai e al meu… Imi complic atat de mult existenta, si nu stiu sa fiu fericita decat pentru altii…

„Tu traiesti pentru altii, iar altii pentru ei insisi” – e o lectie in plus pe care o invat astazi… thank you, Stranger, for your terapeutic smile:) Imi scot palaria mea de Mad Hatter, in fata ta, Prietene, care m-ai invatat sa rad din nou cu crampe in stomac si sa ma uit mereu inainte, cu capul sus si umerii drepti, cu soare in ochi si zambete calde pe buze.

Anunțuri
 

Illo tempore Decembrie 5, 2010

Nu m-am lasat niciodata deprimata de ploaie…cred cu tarie ca ploaia e un pretext sa te deprimi…azi insa, duminica a fost cenusie ca in cartea cu Craita din copilarie…mi-au curs prin diafilm numai poze de amintiri de duminici trecute, dar triste sau vesele, nu mi-au schimbat deloc mood-ul de butoi cu melancolie en gross… Ma plimb ca un leu in cusca prin camera…fara perdele stacojii, pe vreme de numarat bani…si imi expun aici frustrarile intocmai ca un animal rar la zoo progeniturile…daca as fi la Ploiesti, m-as plimba cu manusi cu degete taiate pe strazile mele cu magnolia, as fuma, sufland fumul spre inaltul cerului ce ploua…as rostogoli castane cazute din toamna catre Bistro…dar n-as intra…la ultima fereastra din colt, pe pervaz e un fular verde, geamul e usor crapat, dar nu se aude ce isi soptesc cei doi copii cu mainile impletite, cu soare in ochi, cu doua cesti in care ciocolata calda s-a racit de mult, dar lor nu le pasa…n-as intra, i-as lasa sa ramana umbre cum sunt, si as trece…as ocoli usor catre linia de tramvai, apoi catre piata, catre alimentara…la gardutul verde nu e nimeni, cine sa fie afara pe vremea asta? Sunt pesemne la gradi, sub copertina…sau stai, e lumina aprinsa sus, la 4…geamul e usor deschis, se aude o chitara, “where’s your crown, King Nothing?” si fumul iese valuri, valuri…sa fluier…sau sa trec? Sa trec, oricat as vrea sa fluier…ajung din nou la strada…in fata blocului, pe banca verde cu dungi negre, sclipesc alte poze…domni si doamne vecini, iesiti la o vorba, o gasca mare si vesela cu votca ascunsa in geaca, cu baticele pe frunte, cu sepcile pe ochi…doi copii ce stau la povesti in fiecare dupa-amiaza, in timp ce perdeaua ferestrei de la bucataria de la parter se misca usurel si ager…si sus, la etajul patru, un domn isi fumeaza tigara tot la geamul de la bucatarie…alaturi, la fereastra de la dormitor, doua fete stau calare pe pervaz, asculta muzicile unui finlandez si rasfoiesc un album cu poze ale trupei preferate…vor scrie inca o pagina la jocul lor imaginar cu eroi din toate benzile desenate si vor cobori sa se plimbe desculte pe mijlocul liniei de tramvai, pana in fata bisericii si inapoi…sau vor urca la etajul doi, in blocul de langa biserica…pe un covor mare rosu, in sufragerie, stau ingramaditi vreo 40 de baieti si fete…chitara canta iar, fumul e mai ceva ca intr-o taverna, in bucatarie se fac cafele tari, iar sticla de gin se plimba ca un plic fara adresa de la unul la altul… Nu reusesc sa-mi rup anumite imagini din minte…sunt ca jurnalul lui Benjamin Button, pe fiecare pagina sunt lipite alandala poze, bilete de tren, melodii, chipuri de demult…prezentul bate pasul pe loc …simt ca si cum as trai incojurata de clepsidre suspendate si fiecare miscare, fiecare adiere de vant le-ar face sa se intoarca capricioase la un anumit moment in timp, spargandu-se si imprastiind pulberea fina a amintirii peste tot…vreau cu atata disperare sa imi traiesc prezentul, sa stiu cum sa astept viitorul, ca mi-as sparge toate clepsidele, doar sa pot zambi acum… Daca as fi la Ploiesti, ar ninge…pasii m-ar purta spre gara, trenul de Moscova, obosit de drum, ar opri alb in drum spre Bucuresti…ar fluiera nervos, si zapada ar continua sa cada pe peron, acoperind urmele pasilor mei, pierduti in ninsoarea timpului…

Later edit: Song of the day – Madonna – Frozen

 

Pure morning… Octombrie 24, 2010


Carti pe podea, soare blajin de toamna printre perdele, copaci galbeni la fereastra…

Ma plimb pe sub alei cu tei, ce imi amintesc de aleile cu tei din mahalaua copilariei mele, Muzicanti, alei ca niste catedrale in care ardeau lumanari  in frunze galbene ce cadeau din ramurile impletite in chip de ogive…

Am lipsit atat de mult de aici, ca nici nu mai stiu cand mi-au crescut aripi – un sfarsit de vara cum n-am avut de mult – inconjurata de prieteni, de atatia oameni dragi, chiar daca mi-au fost aproape doar vreo luna si-o saptamana – plimbarile cu bicicleta duminica in Herastrau, iesirile prin toate carciumile Bucurestiului –  de la Divan, la Niste Domni si Fii sau la Absintherie, “lieu du temps perdu…” teatru, filme la MTR, rasete pana la crampe prin Cotroceni, ceai, plimbari sub clar de luna…nu stiu cand au trecut, cum de-am avut energia sa le fac pe toate, sa ma scutur de toata oboseala cuibarita in oase…credeam ca am murit intr-un inceput de septembrie, si m-am inselat atat de mult, incat bucuria redescoperirii unor things my heart seemed to know and yearned to remember, ma poarta, heureuse que je peux toucher aux etoiles…

Am citit – Prins de Petru Popescu, Europolis de Jean Bart – mi-am dat seama ca Bucurestiul, the city we all love to hate, mi-e drag atunci cand e bland – cand ma sperie, visez la Sulina, si pot vedea in ruina ei prezenta gloria Europolisului…mi-e dor de soarele Deltei care mi-a alungat iarna din suflet…si ma bucur de fiecare raza care ma face sa zambesc in zilele superbe de toamna ca cea de azi…abia astept sa ies, cu camera pe umar, sa vad rosu, cajou, auriu,verde kaki, sangeriu, bronz de toamna…

M-am intrebat de ce nu am putut sa scriu despre toate astea pe masura ce s-au intamplat…si nu e vorba ca nu am avut timp…Mi-e aproape frica sa ma trezesc, caci tot imi pare ca un vis…clepsidre cu nisip mov imi numara secundele – menestreli vechi, ca la cenaclu – tot nicu, mircea si-alexandru imi canta trairile – imi vibreaza muzici prin zambete cand ascult alexandrina…am inca nisip de la sfantu gheorghe in rucsac (am vazut asta cand l-am coborat azi sa-l pregatesc pentru bran:D) – vrei soare, soare iti dau…

….to be continued…

Later edit: Song of the day: Alexandrina – La nuit…

 

Blog scurt si fara poza…. Iulie 21, 2010

Cand Madame nu poate sa planga….scrie….cand plange prea mult, nu mai poate sa scrie…de aproape un an, nu a mai scris din exuberanta…a uitat ce inseamna exuberanta si cand o simte, e ceva mai tare ca un ecstasy administrat cu votca…narcotic, dar fara sa dea dependenta…
Simt cum se infasoara tot mai rau nesuferita panza de paianjen a timpului …timp care a trecut si nu se mai intoarce, timp care se scurge fara rost catre lucruri inutile, timp care ma strange cu lacatele lui din ce in ce mai mult…o panza de paianjen ca a Cellei Serghi sau un lant ca al stafiilor din “un colind de craciun” de Dickens…
“ce caut eu in viata mea” avea mereu la status o prietena din copilarie…ma zbat ca intr-un butoi cu melasa sa aflu…si tip si strig si chem. vremea si oamenii din jurul meu de altadata si ei nu mai pot sau nu mai vor sa ma auda…mi-as vinde ani din viata pentru jumatati de zi de atunci, nici macar pentru una intreaga, cum zice Janis “ Trade all my tomorrows for a single yesterday”…
“cand, cum si mai ales, de ce?” glumesc cu colegii cand vreau sa ma amestec in conversatia lor. Cand cum si mai ales de ce am ajuns aici ? Mi-e sufletul gri ca ploaia de afara, imi strang zdrentele de prietenie pe langa mine cu din ce in ce mai mult frig, si de ce ma carpesc, d-aia se rup mai tare, tocmai alea mai vechi si mai dragi…Mi-e frig si frica in iulie asta torid ca un cuptor, si tremur, necajita de neputinta de a pastra, de frica de a pierde si ce am, moment ce inevitabil va veni, caci umbre avem si vom mai avea cu totii…
Am renuntat la fumat, la mess, la tot ceea ce imi ocupa existenta inainte…dar inca nu s-a descoperit motivul care sa ma faca pe mine sa cred ca oamenii sunt disposable…mai cu seama unii dintre ei anume…e rau cand cineva vede “disperare” in grija…si prefera nepasarea in locul unui suflet deschis….intimacy without intricacy…vad, suprarealist, ca intr-un tablou de Dali, cum se scurg din mine amintirile bune, cum toate se fac cenusii sub ganduri triste ca au fost si nu vor mai fi vreodata vii…ma intreb oare ce Dementor se hraneste cu puterea lor, si ce-l poate alunga?
Oricat catharsis mi-ar aduce gandurile astea mie, stiu ca multi vor rade citindu-le. Nu-mi pasa. Acum, n-am putere nici pentru un final din ala optimist ca la clasa a 2-a “ ce frumos e toamna in livada!”….Am pierdut atatea seri de ceai, atatea ninsori, atatea strangeri de mana…Madame a crescut singura si fricoasa, ca orice copil singuratic….stangace, greseste foarte mult acum, caci are de dat si n-are cine primi…si mersul asta in gol macina orice piatra de moara, oricat ar vrea morarul sa fie de tare…M-as sinucide cu cafea, ca sa imi pot curma somnul de nesomn….

 

La monture… Iunie 24, 2010

Acum doi ani, concertul Metallica ma gasea intr-o efervescenta spirituala de nedescris: cunoscusem Sulina si linistea ei, lasasem in urma trecutul si I was falling slowly for a special crazy kitten… Acum, concertul Metallica ma gaseste in aceeasi efervescenta spirituala, mai accentuata, mai agonizanta uneori, mai exuberanta in alte dati – mi-e dor de mare aproape la fel de mult cum imi e si de bunica-mea ( cine ma cunoaste, stie cat de mult inseamna asta), trecutul imi este ciudat de aproape, iar ceea ce acum doi imi era prezent in fiecare clipa a zilei si fara de care nu puteam respir imi pleaca, jupuindu-mi-se dureros din suflet, asemenea unei basici pe care ai spart-o cu buna stiinta si pe care o rupi ca sa-ti usurezi durerea si sa-ti grabesti vindecarea…Sunt momente in care imi zic – just break the silence, ‘cause I’m drifting away, away from you – but yet again, far away from the memories of the people who don’t care if I live or die. Si asa e mai bine! Zis! Am vrut sa scriu in cuvinte intoarse si in multe metafore si coduri, cu litere cursive care ascund in textul fiecarui blog silabe stiute doar de mine si abia soptite cu teama, in seri intunecate din camaruta mea cu pereti albi si perdele stacojii… mi-e dor de camera cu perdele si pereti la fel, cu pat cu baldachin si oglinzi de pe malul marii – inca incerc sa inteleg de ce am fost acolo si nu pot fi in continuare acolo…oarecum, am alergat de una singura si am iesit pe locul doi…daca am avut sau nu egalitate de sanse, nu mai e treaba mea sa judec…privind insa inapoi, realizez ca mi-ar fi fost greu sa nu fiu mereu pe lista prioritatilor – recunoscatoare experientei, trec mai departe, cu toate panzele sus – si curios sau nu, incep sa cred ca I’ve already found a harbour…( and I’ll stop wondering why , ‘cause I got the point – “They’re happy slash we’re over!” ( Thx, Carrie!) Am lipsit mult de aici, si multa lume mi-a spus “scrie!”…ei bine, voua va spun ca mi-a fost greu sa scriu – te simti lipsit de muze cand pleaca prieteni de langa, oameni pe care ai crezut ca ii cunosti si care pleaca ca actorul grabit din slagarul romanesc cu acelasi nume din anii ’90…te simti lipsit de muze cand job-ul full time pe care il ai iti invadeaza 5/7 12/24…nevertheless, imi binecuvintez independenta financiara in fiecare zi, fara avaritiei, fara materialism…amintirea unor vremuri in care “a avea”material era nevoie stringenta, ce viza supravietuirea, imi da inca fiori pe sira spinarii – call me Scarlett O’Hara , but “Lord be my witness, I shall never experience that again!” ….si tot la fel, te simti lipsit de muze cand ai prieteni buni, care nu pleaca, dar nici nu vin…mi-e dor de gasca din liceu, mi-e dor de gasca din anul 1, de gasca din camin – acum sunt poze si umbre si povesti care incep cu “mai tineti ba minte cand…?”… ….am vrut sa scriu, am vrut sa imi plang gandurile aici asa cum obisnuiam sa o fac mai mereu inainte…dar ceva m-a oprit…ceva care se simte la fel ca atunci cand ai plans prea mult si te doare in piept…compun acum un blog deselat si lacrimogen, de care nu-s mandra pentru ca mi se pare ca suna jalnic, dar spovedania asta publica e cel mai bun catharsis pe care il pot gasi acum… Au fost totusi luni frumoase – mai, le joli mois de mai, cu vama, cu Motorrock si cu amintiri din copilarie, aprilie, cu plimbari si filme – m-am indragostit inevitabil de Alice in Wonderland, si nu pentru dragul de Johnny:P, ci pentru Jabberwocky…in fiecare zi, ajung sa cred 6 lucruri imposibile inainte de micul dejun si cel mai important e ca fiecare are Jabberwocky-ul sau personal de infrant…I can slay mine, you be sure of that, blue-eyed crazy Chesshire kitten! Si las’sa vina miez de vara, cu cantece de Janis si Led Zeppelin – cu catei, cu gratare, cu delta, poate si cu mare(langa delta), cu munti inalti (Parang, Ciucas, here I come;). I’ll wear sunscreen and take a glourios bite out of the whole world! Later Edit: Song of the day: Janis Joplin – Piece of my heart

 

Data stelara necunoscuta… Ianuarie 19, 2010

…as another day crumbled to evening, as the snow got thicker and thicker at my window, sparkling in the orange street lights like Christmas ornaments, I couldn’t help but wonder: a devenit Bucurestiul un illo tempore, un tunel al timpului in care fiecare colt de strada imi evoca amintiri vechi de sapte ani, moarte si ingropate ca un cui de usa?

O plimbare recenta prin centru mi-a deschis sertare si mi-a rasfoit albume cu poze din vremuri si vesele si triste…bulevarde pe care m-am plimbat, singura, in doi sau cu gasca…ganguri, alei de parc si banci pe care am stat, am clipit strengareste din gene, mi-am legat rolele si am mancat de la McD’s, am ras, am plans, am iubit sau nu.

Sunt atatea si atatea locuri…drumul Victoriei – Romana via Povernei – Universitate, Motoare, BCU – Unirii pe vremea cand mancam bomboane Raffaello…Suburbia, Hanul lui Manuc, Villacrosse, Valea Regilor, Fire, CoolCat, Niste Domni si Fii, Argentin, Club A, Mercur…in jos spre Kogalniceanu, spre Rectorat, spre cantina, spre Opera, spre Parcul de la Eroilor via Izvor sau via Cismigiu, catre B52…Gradina Botanica, Herastraul, Teatrul de Vara, Romexpo, targuri de carte, concerte…Cotroceni, Razoare, 13 Septembrie, Dorneasca, clatite uriase la Dream Pizza, Parcul Moghioros, Valea Oltului…Grozavesti, Carrefour, Crangasi, Biserica Belvedere, Str. Pascal Cristian…Regie, Pirahna, (celalalt) Rectorat, Lacul Morii…Dambovita…camere de camin, U-uri, P-uri, C, A(1)…zambete, sarutari, cioc-cioc, nopti nedormite in sesiune, gatit pe coridor sau comandat pizza la Filos, narghilea, vin fiert si razboi civil cu portocale si ghemotoace de hartie…

Intrebata in urma cu cativa ani daca mi-ar placea sa raman, am raspuns fara ezitare ca da…acum…acum nu stiu. Imi displace profund Bucurestiul in perioada sarbatorilor de iarna sau cand sunt dezolant de singura…imi displace murdaria lui, graba, rautatea, fetele triste din metrou in fiecare dimineata, “merg muncitori la uzine, pasii li’s grei dupa cei 45 de ani…de lumina”… imi place totusi ca e un oras care canta, desi cam tare si cam fals, si ma indragostesc iremediabil de el in fiecare primavera, din martie pana-n mai, urmand sa ma topesc si sa visez la marea cea mare in toate cele 3-4 luni de vara imposibil de torida cu care e binecuvantat orasul…

As ramane si as pleca…mi-e uneori dor de linistea si confortul de provincie, dar toate albumele de amintiri de mai sus inca nu ma lasa sa plec…intr-un fel pentru ca e orasul tau, pentru ca e orasul in care ne-am cunoscut, pentru ca e orasul care mi-a dat prieteni…orasul care te face sa te invarti ca un titirez…si depinde doar de tine sa stabilesti directia si viteza.

Tot scriu despre amintiri, tot ma leg de trecut…din ce in ce mai recent, cu irizati de “antic”, inevitabil present…cred insa cu tarie ca the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and therefore…I’m sleeping with ghosts. Everynight. Zburator cu plete blonde…vin la noapte de ma fura ;;)

Songs of the day: (couldn’t make up my mind:P)

Placebo – Sleeping with Ghosts

Alternosfera – Spune-mi

 

Un,deux, trois, vive la Reine… Decembrie 18, 2009

Ma viscolesc gandurile si-mi trec imagini prin minte ca beat-ul melodiilor de la Parazitii: ritmic, diferit, si totusi acelasi, mereu inconfundabil…Nu ma regasesc decat atunci cand ma astept mai putin…si nu imi pot aduna temenic 20 de minute pe care sa le petrec altcumva decat lenevind si visand…la Anglia, la marea in prag de iarna, la aerul rece, umed si sarat cu care mi-am umplut plamanii si de care mi-e tare, tare dor…
N-am apucat sa va zic nimic despre Anglia, desi mi-am propus “spontan si sistematic”(naiba stie ce inseamna asta, am auzit expresia la un training organizat de job la care am participat recent) sa scriu “imediat ce ajung acasa”…trecand aproape o luna de atunci, si spre rusinea mea eterna neavand nici un “jurnal de calatorie” in afara de fotografii, n-am sa va plictisesc prea mult cu impresiile mele.
Briefly…wiz air sucx, avionul a intarziat 3 ore la decolare, ne-am plimbat intre micul aeroport satesc Bucuresti Baneasa si Otopeni, people traveling with wiz air sux:P too. Ma rog, probabil nu toti, dar gitanii, cu siguranta.
Trecand peste aceste detalii, Anglia mi-a placut. Mi-au placut casele de caramida rosie, strazile mai mereu pustii (cu traficul pe partea “ailalta”), oamenii, foarte politicosi. Am constatat cu surprindere ca accentul din Midlands, both West and East, este ingrozitor – mai sa cred ca am invatat degeaba engleza 15 ani de scoala! A fost frumos, desi scurt, si un pic diferit, nu stiu daca in bine sau in rau, fata de ce m-am asteptat. Schimbarea de fus orar m-a dat un pic peste cap(si eu care vroiam sa calatoresc la NY-damn!) si am dormit sau am fost chefless si somnoroasa mai mereu, spre dezamagirea gazdelor mele (carora imi cer scuze pe aceasta cale). Am reusit insa sa ma bucur de zilele petrecute acolo, sa vad ploile subtiri si gri care invaluie mereu dealurile verzi, pe care pasc oi muuuulte si care au drept tichie adesea un castel (probabil cu fantoma din dotare). Am pasit pentru prima data intr-o biserica catolica gotica – fie si printre ruine, am incercat un sentiment ciudat, de calm, dar si un jenesaisquoi referitor la efectele razboiului, ca tot vorbeam in blogul anterior despre asta – sa vezi Coventry,un oras distrus aproape din temelii, din care bombele au lasat neatins, milimetri, cateva cladiri pe care le poti numara pe degete, e oarecum infiorator (preocuparea mea pentru bataliile celui de-al doilea razboi mondial isi spune cuvantul). Evident, there was some fun involved. Am baut bere, si traditionala Guiness sau un pahar de Ale, dar si Heineken:P. Nu am crezut ca pot dansa o seara intreaga doar pe muzica indie-like,(multumiri Cookie Club Nottigham si Trent Fm Arena) si nici nu m-am mai simtit de ceva vreme ca in liceu la adunarea CCBZ – thx Oana for introducing me to Phoenix, the Pub:D.
Concluzionand, Anglia a fost frumoasa…am facut de toate, de la sightseeing la shopping spree – iar reactia la vederea cadourilor was priceless;). Am ramas cu o usoara melancolie, ca la trezirea dintr-un vis frumos, pentru ca in Anglia am avut parte, mai mult decat de orice, de liniste…

Linistea se pare ca imi lipseste cel mai mult in ultima vreme, Bucharest seems to be home of chaos! La job, pe strazi, la metrou, oriunde…Am reusit sa fug din nou la mare, sa am parte de special moments, sa calc pe Strada Noua, pe care n-am mai fost de la 3 ani…pe plaja pe care am facut cunostiinta cu marea, am sorbit stropi de apa sarata de pe buze si am avut curcubee sub gene si fluturi in stomac…un soi de fericire atat de intensa incat cumva doare, ca intr-o poezie de nichita – o dulceata atat de dulce incat strange si inteapa ca o durere nevralgica – doar la gandul ca, din pacate, clipele astea sunt numerate intre doua fluiere de tren –ok, poti schimba biletul, dar nu poti opri timpul…
Zilele trec catre iarna una dupa alta, fara sa se uite inapoi…nu le pot tine socoteala decat cu un program aproape tipicar, pe care orice schimbare adusa fara voia mea il scutura serios, si ma face irascibila pana la exteriorizare excesiva, ca sa folosesc un eufemism.
Ma bucur de zapada asta care a albit Bucurestiul, care desi il zapaceste si-l face haotic mai mult decat in orice alta perioada, care desi imi ingheata obrajii in fiecare dimineata, ma face sa zambesc…atata zapada in oras, de sarbatori n-am mai vazut de mult, si parca anul asta, Craciunul vine altfel decat cu doar cu nebunia, promotiile si cozile din supermarket-uri. Vremuri ciudate, cu intrebari existentiale, care marcheaza mereu sarbatorile Craciunului, despre ceea ce a fost acum 20 de ani, despre eroi si vinovati, victime si calai, libertate si democratie si (in)utilitatea unor jertfe. Dar nu voi vorbi despre ceea ce cred in legatura cu Revolutia aici si acum.
Flashback-uri legate de celelalte perioade cand lucram imi revin uneori – si imi amintesc, cand viscolulul rascoleste praful si deschide sertare bine inchise, de Craciunul de acum trei ani, de zapada care a venit ca o surpriza, atunci ca si acum…apoi un Craciun negru, primul fara Ea…apoi altul, cand am spus la revedere si nu am mai privit inapoi catre trecut. Craciunul nu prea mai e Craciun de cand nu mai miroase a cozonac, de cand nu mai astept cu nasul lipit de geam sa se faca dimineata sa pot iesi cu Iuliana la zapada…un pic din copilul din mine moare cu fiecare Craciun, si restul ramas se lupta sa ramana…Anul asta nu vreau nimic de Craciun, decat sa merg acasa…acasa la mama si la tata, de care mi-e dor, atat de dor…Va fi Craciun fara Mitzy’s Xmas party, probabil fara sa merg la Ada, dar va fi. Sper asta din tot sufletul.
Fulgii danseaza in jurul meu si ma invaluie ca si muzica pe care o aud – colinde, Alexandrina, Alifantis, Pasarea Colibri, Metallica, Timpuri Noi, Kasabian, Placebo, orice sound gotic sau etno-gypsy rock and roll – moody ca si mine si muzica mea, vremea mi-a adus un cadou frumos – primul cadou de Craciun de anul asta – bucuria zapezilor tarziu, seara, cu umbre albastre – blue haze still, no matter what and nothing else matters…

Song of the day : Iio – Kiss You(Chillout Remix)