Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Vreme trece, vreme vine, toate vechi si noua toate… Noiembrie 16, 2009

…cu pasi presarati grabit in fiecare dimineata pe cheiul Dambovitei, sub un cer pictat cu primele raze ale rasaritului si cu zbor alb de pescaruri, pe sub schita unui pod care nu exista acum cinci ani, cand am venit pentru prima data in Bucuresti, intr-o zi rece si gri de noiembrie, cu multa bucurie si speranta in suflet, fugita de acasa cu primul tren de dimineata, cu rotile invartite de dor…they build a bridge between us, but to me, it’s more and more like a wall care ma desparte de trecut…
242_19790118_Pod_Grozavesti_V56…cu pasi plimbati agale pe alei planse cu frunze galbene, ceasurile desfrunzite de noiembrie trec usor catre iarna…in Dambovita verde se oglindesc ca lumanarile, felinare cu licariri tremurate…ploile au cazut ca si lacrimile mele, cand am aflat ca Take si Ianke au ramas fara Cadar…Dormi in pace, Mos Cadar!
…cu pasii mei care maine dimineata vor merge pe drumul prieteniei, peste mari si tari, catre Englitera:D, tara ploilor si ceturilor vesnice…Lady in Black cea de acum cinci ani este mai mult Madame en Noir, asa cum zilele celor cinci ani au conturat-o, cum chipurile dragi i-au desenat pe fata un zambet sau doua siruri de lacrimi, la plecare, asa cum speranta asteptarii unei intoarceri nu s-a dovedit desarta…cu greul fiecarui job si fiecarui ceas muncit, cu hohotele de ras ale fiecarei ore libere alaturi de prietenii si vecinii din camin…cu dorul permanent de marea cea albastra si de mirosul de frunza de pe carari de munte…printre carti, poze, spectacole de teatru si de opera, seri de dans si fum in cluburi…Madame a crescut. Daca s-a inteleptit sau nu, nu stiu. Dar, fie cand se bucura, fie cand e trista, nu uita sa caute in ghiocul de purpura al inimii toata speranta, intocmai ca Mathilde, din Une long Dimanche de Fiancailles, alta Madame:D.

Si fiindca a tot venit vorba de filme,am vazut recent un film romanesc de razboi – seria Sergiu Nicolaescu – evident – Noi cei din linia intai. Trecand peste patriotismul excesiv exprimat, filmul m-a facut sa ma gandesc la ororile pe care razboiul le poate aduce…durerea, saracia, mizeria, despartirea, moartea…ma bucur ca my crazy kitten si baietii mei nu sunt soldati. Sper sa nu fie niciodata. Daca ar fi, as fi si eu cu ei, to live or to die!

Maine dimineata, avionul de aur o sa ma duca departe…I keep walking, and I thank You for that…u know;)

Later edit: Podul Grozavesti in 1979 (foto sus)

Song of the day: Alexandrina –  Numai tu