Madame's Blog

Gânduri…în loc de jurnal

Take a leap of faith… August 19, 2010

Candva, plecata departe, ascunsa in locul ce a devenit de ceva vreme locul tuturor retragerilor cu lacrimi si furtuni de regrete, la Tara mea cea vesnic verde, pazita de catei cu cozi mereu de veghe…am ascultat la radio un reportaj despre insula Ada-Kaleh…cati dintre voi stiu despre micuta bucata de pamant scufundata in apele Dunarii, la construirea barajului Portile de fier, nu stiu…dar povestile oamenilor, fosti locuitori ai insulei, stramutati in lume, turci, romani, sarbi, asa cum zburau din vechiul radio Enescu din camera copilariei mele….si poate si lumina tarzie a dupa-amiezei de august m-au facut sa ma gandesc ca fiecare dintre noi avem o Ada Kaleh – o insula pe care o scufundam in valuri, sub ape adanci, pe care nu ne putem intoarce decat cu gandul…o insula pe care cladim un oras din amintiri, cu strazi, cu colturi de lume in care am trait, am iubit, am plans macar o data…cu casa bunicilor, cu ferestre prin care curge lumina de aur a serilor de primavara sau toamna tarzie, cu parcuri de bloc cu gardut verde, langa care se joaca niste copii”Scaunul Imparatiei” si langa care peste ani, se va aduna o gasca de copii frumosi, fete si baieti, intai rivali, apoi nedespartiti, acum mereu departe…de parca nici n-au fost…zile de scoala, de liceu, de inceput de facultate, cu cursuri, cu serate, cu zile la 103…excursii, trenuri, munti, vai, dealurile Olteniei sau ale Dobrogei…cutare chiosc de la cutare colt de strada de unde ati cumparat odata o inghetata…cutare cafenea de pe Strada Republicii din Brasov unde ceaiul cald e asa de bun…”non-stop-ul”, loc al piezaniei, furnizor de tigari si nenumarate pet-uri de bere, baute in seri de chitara la gradi…si multe portrete de oameni dragi, care zambesc, departe in timp, aproape in spatiu, sau viceversa…seri de narghilea in camin, cu rasete pana la lacrimi, iar cu chitara, iar cu muzica…mai mult sau mai putin pe placul vecinilor…si ei mai mult sau mai putin pe placul nostru…cu vreme atat de schimbatoare, fie cu ploi calde de vara, cu cirese mancate la adapostul umbrelei cu Petrom, sau subtiri si reci de toamna, cu ciocolata calda in Bistro…ninsori si geruri ca-n Covasna….soare torid ca-n Baraganul dobrogean…
Atatea lucruri zac de-a valma in Ada Kaleh a mea…mereu in reordonare, ca intr-un labirint creat de un architect de vise extrem de priceput (ah, da, recunosc, m-a fascinat Inception:P)…harta insulei mele mi-e cunoscuta numai mie…ce sterg, sterg cu greu, dar sterg definitiv, fara back up…ce pun, sper sa pastrez cat mai mult…
Si cel mai mult imi place cand pot adauga amintiri ca cele de la Sfantu Gheorghe Delta de anul acesta…sub soarele Dobrogei, aspru si atoatestapanitor, am intinerit cu 5 ani…am simtit cum fuge tot intunericul zilelor de iarna in care am privit catre vest fara rost…ex Oriente Lux, adevar graieste menestrelul… cu pielea mangaiata de auriul razelor de soare…am ras din nou pana la crampe, cu stropi de apa de mare in par si nisipul sub picioare, fin si bland, de pe plaja pana acasa…cu vantul in plete, pe vapor, am exorcizat fantomele iernii, umbrele cuibarite pe la colturi, tristetile unor alte reintoarceri…told you I’ll slay the Jabberwocky of your memory;)
Tarziu, cand va fi iar iarna si frig, cand Ada Kaleh va fi troienita din nou sub zapezi albastre, tarziu in noapte, stralucirea unor zile ca astea va fi the candle in the window…the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and if all my friends drive Porsches, I’ll settle for a Mercedes Benz – cause I can drive it nonetheless!

Anunțuri
 

La monture… Iunie 24, 2010

Acum doi ani, concertul Metallica ma gasea intr-o efervescenta spirituala de nedescris: cunoscusem Sulina si linistea ei, lasasem in urma trecutul si I was falling slowly for a special crazy kitten… Acum, concertul Metallica ma gaseste in aceeasi efervescenta spirituala, mai accentuata, mai agonizanta uneori, mai exuberanta in alte dati – mi-e dor de mare aproape la fel de mult cum imi e si de bunica-mea ( cine ma cunoaste, stie cat de mult inseamna asta), trecutul imi este ciudat de aproape, iar ceea ce acum doi imi era prezent in fiecare clipa a zilei si fara de care nu puteam respir imi pleaca, jupuindu-mi-se dureros din suflet, asemenea unei basici pe care ai spart-o cu buna stiinta si pe care o rupi ca sa-ti usurezi durerea si sa-ti grabesti vindecarea…Sunt momente in care imi zic – just break the silence, ‘cause I’m drifting away, away from you – but yet again, far away from the memories of the people who don’t care if I live or die. Si asa e mai bine! Zis! Am vrut sa scriu in cuvinte intoarse si in multe metafore si coduri, cu litere cursive care ascund in textul fiecarui blog silabe stiute doar de mine si abia soptite cu teama, in seri intunecate din camaruta mea cu pereti albi si perdele stacojii… mi-e dor de camera cu perdele si pereti la fel, cu pat cu baldachin si oglinzi de pe malul marii – inca incerc sa inteleg de ce am fost acolo si nu pot fi in continuare acolo…oarecum, am alergat de una singura si am iesit pe locul doi…daca am avut sau nu egalitate de sanse, nu mai e treaba mea sa judec…privind insa inapoi, realizez ca mi-ar fi fost greu sa nu fiu mereu pe lista prioritatilor – recunoscatoare experientei, trec mai departe, cu toate panzele sus – si curios sau nu, incep sa cred ca I’ve already found a harbour…( and I’ll stop wondering why , ‘cause I got the point – “They’re happy slash we’re over!” ( Thx, Carrie!) Am lipsit mult de aici, si multa lume mi-a spus “scrie!”…ei bine, voua va spun ca mi-a fost greu sa scriu – te simti lipsit de muze cand pleaca prieteni de langa, oameni pe care ai crezut ca ii cunosti si care pleaca ca actorul grabit din slagarul romanesc cu acelasi nume din anii ’90…te simti lipsit de muze cand job-ul full time pe care il ai iti invadeaza 5/7 12/24…nevertheless, imi binecuvintez independenta financiara in fiecare zi, fara avaritiei, fara materialism…amintirea unor vremuri in care “a avea”material era nevoie stringenta, ce viza supravietuirea, imi da inca fiori pe sira spinarii – call me Scarlett O’Hara , but “Lord be my witness, I shall never experience that again!” ….si tot la fel, te simti lipsit de muze cand ai prieteni buni, care nu pleaca, dar nici nu vin…mi-e dor de gasca din liceu, mi-e dor de gasca din anul 1, de gasca din camin – acum sunt poze si umbre si povesti care incep cu “mai tineti ba minte cand…?”… ….am vrut sa scriu, am vrut sa imi plang gandurile aici asa cum obisnuiam sa o fac mai mereu inainte…dar ceva m-a oprit…ceva care se simte la fel ca atunci cand ai plans prea mult si te doare in piept…compun acum un blog deselat si lacrimogen, de care nu-s mandra pentru ca mi se pare ca suna jalnic, dar spovedania asta publica e cel mai bun catharsis pe care il pot gasi acum… Au fost totusi luni frumoase – mai, le joli mois de mai, cu vama, cu Motorrock si cu amintiri din copilarie, aprilie, cu plimbari si filme – m-am indragostit inevitabil de Alice in Wonderland, si nu pentru dragul de Johnny:P, ci pentru Jabberwocky…in fiecare zi, ajung sa cred 6 lucruri imposibile inainte de micul dejun si cel mai important e ca fiecare are Jabberwocky-ul sau personal de infrant…I can slay mine, you be sure of that, blue-eyed crazy Chesshire kitten! Si las’sa vina miez de vara, cu cantece de Janis si Led Zeppelin – cu catei, cu gratare, cu delta, poate si cu mare(langa delta), cu munti inalti (Parang, Ciucas, here I come;). I’ll wear sunscreen and take a glourios bite out of the whole world! Later Edit: Song of the day: Janis Joplin – Piece of my heart

 

Data stelara necunoscuta… Ianuarie 19, 2010

…as another day crumbled to evening, as the snow got thicker and thicker at my window, sparkling in the orange street lights like Christmas ornaments, I couldn’t help but wonder: a devenit Bucurestiul un illo tempore, un tunel al timpului in care fiecare colt de strada imi evoca amintiri vechi de sapte ani, moarte si ingropate ca un cui de usa?

O plimbare recenta prin centru mi-a deschis sertare si mi-a rasfoit albume cu poze din vremuri si vesele si triste…bulevarde pe care m-am plimbat, singura, in doi sau cu gasca…ganguri, alei de parc si banci pe care am stat, am clipit strengareste din gene, mi-am legat rolele si am mancat de la McD’s, am ras, am plans, am iubit sau nu.

Sunt atatea si atatea locuri…drumul Victoriei – Romana via Povernei – Universitate, Motoare, BCU – Unirii pe vremea cand mancam bomboane Raffaello…Suburbia, Hanul lui Manuc, Villacrosse, Valea Regilor, Fire, CoolCat, Niste Domni si Fii, Argentin, Club A, Mercur…in jos spre Kogalniceanu, spre Rectorat, spre cantina, spre Opera, spre Parcul de la Eroilor via Izvor sau via Cismigiu, catre B52…Gradina Botanica, Herastraul, Teatrul de Vara, Romexpo, targuri de carte, concerte…Cotroceni, Razoare, 13 Septembrie, Dorneasca, clatite uriase la Dream Pizza, Parcul Moghioros, Valea Oltului…Grozavesti, Carrefour, Crangasi, Biserica Belvedere, Str. Pascal Cristian…Regie, Pirahna, (celalalt) Rectorat, Lacul Morii…Dambovita…camere de camin, U-uri, P-uri, C, A(1)…zambete, sarutari, cioc-cioc, nopti nedormite in sesiune, gatit pe coridor sau comandat pizza la Filos, narghilea, vin fiert si razboi civil cu portocale si ghemotoace de hartie…

Intrebata in urma cu cativa ani daca mi-ar placea sa raman, am raspuns fara ezitare ca da…acum…acum nu stiu. Imi displace profund Bucurestiul in perioada sarbatorilor de iarna sau cand sunt dezolant de singura…imi displace murdaria lui, graba, rautatea, fetele triste din metrou in fiecare dimineata, “merg muncitori la uzine, pasii li’s grei dupa cei 45 de ani…de lumina”… imi place totusi ca e un oras care canta, desi cam tare si cam fals, si ma indragostesc iremediabil de el in fiecare primavera, din martie pana-n mai, urmand sa ma topesc si sa visez la marea cea mare in toate cele 3-4 luni de vara imposibil de torida cu care e binecuvantat orasul…

As ramane si as pleca…mi-e uneori dor de linistea si confortul de provincie, dar toate albumele de amintiri de mai sus inca nu ma lasa sa plec…intr-un fel pentru ca e orasul tau, pentru ca e orasul in care ne-am cunoscut, pentru ca e orasul care mi-a dat prieteni…orasul care te face sa te invarti ca un titirez…si depinde doar de tine sa stabilesti directia si viteza.

Tot scriu despre amintiri, tot ma leg de trecut…din ce in ce mai recent, cu irizati de “antic”, inevitabil present…cred insa cu tarie ca the picture of life you have seen is the frame of the self you have been…and therefore…I’m sleeping with ghosts. Everynight. Zburator cu plete blonde…vin la noapte de ma fura ;;)

Songs of the day: (couldn’t make up my mind:P)

Placebo – Sleeping with Ghosts

Alternosfera – Spune-mi

 

Summer… Iulie 28, 2009

Am promis ca scriu, dar nu reusesc sa coc ceea ce vreau, ceva sa-mi placa. donc, o sa va scriu cateva randuri, si apoi o poveste, sora buna cu cea de dinainte.

Lately, ma simt stapanita de ” Moods that take me and erase me/And I’m painted black…pink and black and blue…”, vorba cantecului , multumiri furnizorului, si nu ma refer la youtube:P. Sunt happy, si increzatoare ca „love lives in my heart, invincinbly, as a light that can not be obscured”…dar ma si sperii uneori ca asta toamna, si plang, si ma framant. Cu atat mai mult cu cat acum ma asteapta , de luni, un job, si mi-e frica sa cresc, vreau sa raman acasa si sa citesc povesti.

Acum, stau in pat, cu febra, cu o buiota care sa imi calmeze frisoanele. Mi-as dori sa stau ca duminica in faneata, sa vad soarele filtrat printre copaci si fire de iarba, cu auriu incarliontat:), sa zboare fluturi si lacuste, ca intr-un vis…sau ca intr-un film frantuzesc cu Audrey Tatou – recomand pe aceasta cale, Un long Dimanche de Fiancailles, merita!

Si acum, Povestea:
Surioara

Când Harbuzoaica a scos capul din floare, Tărcatu, fratele ei, coborâse de acum pe pământ. Avea trei zile. Pe umerii lui a căzut tot greul familiei.
Harbuzoaica era mică de tot: nu ştia măcar când trebuie să doarmă – încurca ziua cu noaptea. Tărcatu a învătaţ-o care-i ziua şi care-i noaptea, dar pentru asta trebuia s-o legene seara şi s-o trezească dimineaţa. Îi povestea câte în lună şi în stele şi, încetul cu încetul, Harbuzoaica prindea la minte.
– Bade, de unde m-a luat Curpenu?
– Te-a cumpărat.
– La ce m-a cumpărat mititică, bade? Putea să mai aştepte, să mă cumpere mare!
Tărcatu nu ştia cum să-i astupe gura şi-i căuta nod în papură:
Harbuzoaica– Mai bine spune-mi de ce eşti plină de ţărână?
– M-am jucat în pământ, bade.
– La asta văd că te duce capul. Ia numără.
– Unu.
– Mai departe.
– Eu numai până la unu ştiu.
– Nu degeaba ai cap lunguieţ. Eşti cea mai proastă din toată harbuzăria! – o mustra Tărcatu.
Harbuzoaica se acoperi cu frunza şi tăcea chitic până când o chemau la mâncare.
După masă, Tărcatu o lua din scurt:
– Cum trebuie să-i spui Curpenului?
– Mai dă-mi.
Tărcatu se înnegrea de ciudă şi o făcea uitucă şi lacomă.
Când s-au făcut mari, Tărcatu se tolănea în toată seara cu burta în sus şi asculta concertul broaştelor din lacul de lângă harbuzărie. Pe surioară n-o punea să asculte. Avea capul lunguieţ şi nu se pricepea la concerte.
La o bucată de noapte îl înghiontea Harbuzoaica:
– Bade, cine-a semănat păpuşoi pe cer?
– Acelea-s stele.
– Da’ stelele au spic?
– Au, de ce să nu aibă…
– Bade, da’ de ce cântă broaştele?
– Ca să crească harbujii.
– Nu mă amăgi, bade…
Într-o zi a apărut o colibă în harbuzărie. Harbuzoaica l-a tras de limba pe Tărcat:
– De ce are coliba aşa o gură mare?
– Ca să vadă toată harbuzăria.
– Bade, eşti şi tu prost. Cine vede cu gura?
– Lasă-mă-n pace – a bodogănit harbuzul şi s-a întors pe cea parte.
Noaptea Tărcatu a auzit paşi, dar nu s-a priceput ce şi cum. Dimineaţa a dat să-şi trezească surioara şi a înmărmurit: lângă dânsul era numai locul Harbuzoaicei şi codiţa ei.

[Later edit: Ilustratia originala:)]

 

Return to innocence… Iulie 21, 2009

„Şi-au ales pentru cuib casa a doi bătrâni, care nu era cea mai frumoasă din sat. Şi bătrânii erau obosiţi. Copiii lor s-au făcut mari şi s-au împrăştiat prin lume, lăsându-i mamei obrazul plin de încreţituri şi doi ochi să se uite către poartă, iar tatei o cuşmă de păr alb în cap şi un băţ în mână.
Când vedeau cocostârcii stând într-un picior pe acoperişul casei – parcă le venea inima la loc şi casa nu li se părea pustie.
Cocostârcii se puneau pe gospodărit şi scoteau în fiecare primăvară câte doi-trei pui…
Bătrânii aveau o capră, care scula casa cu noaptea în cap. Baba lua un scăunel şi moşneagul un scăunel, se aşezau unul de-o parte şi altul de altă parte a caprei şi începeau să o mulgă.
– Sculaţi, măi, moşnegii au muls capra! – le şoptea mama cocostârcilor.
Baba punea laptele în ceaun şi aprindea focul în cuptoraş şi puii priveau cum urcă un drumuşor de fum în cer. Apoi când aburea pe măsuţă o mămăligă cât un ou de cocostârc, moşneagul le făcea semn cu mâna:
– Poftiţi la masă, oaspeţi de pe casă!
Puii nu înţelegeau vorba lui şi râdeau cu ciocurile.
Mai cu broscuţe, mai cu peştişori creşteau puii şi se iţeau în ogradă şi se mirau de ce poartă moşul pantaloni şi ce prinde baba cu găleata în fântână? Când se întorcea mama de la baltă, puii o dădeau jos cu întrebările, iar pe unde nu putea să le răspundă, făgăduia că o să-l întrebe pe cocostârc, care ştie multe tare, dar e mereu ocupat cu treburile bălţii.
CocostarciiCum se lăsa amurgul în cuib, mama le îngâna un cântec de leagăn, unde se spunea că apa face peşti şi broscuţe numai când dorm cocostârcii. Puii pe unde îi dădeau crezare, pe unde nu, dar până la urmă capul pe aripa mamei şi îndată se făcea dimineaţă şi răsărea un soare mare.
Când le-au crescut pene şi li s-a dezgheţat mintea, moşneagul le-a făcut un zmeu de hârtie cu o coadă până la baltă. Puii au urmărit multă vreme cum se zbătea zmeul în cer, iar noaptea au visat că pot zbura. Mama le-a povestit că pe când era ea pui – moşul i-a făcut un cocostârc uriaş de lemn care trăieşte şi acum, şi le-a arătat fântâna din ogradă.
– Când voi creşte, am să-i pasc capra! – a sărit cu vorba puiul cel mare.
– Da’ eu o să-i sap cu ciocul un iaz în ogradă şi o să pun peşte într-însul – a zis cel mijlociu.
– Eu, a bânguit cel mai mic, eu o să vă ajut vouă.
Mama le-a netezit moţurile.
Au trecut câteva zile şi iată într-o seară tata le-a adus vestea că-l ia pe cel mai mare la baltă. Dis-de-dimineaţă i-a dat câteva sfaturi, s-a înălţat în aer şi a făcut trei cercuri în jurul casei. Puiul şi-a făcut vânt în urma tatei. Au poposit pe casa vecinilor. Pe urmă pe casa altui vecin. Şi tot aşa până au ajuns la baltă. A doua zi tata l-a luat şi pe cel mijlociu. Mama îl mângâia acasă pe cel mezin, care nu vroia să iee nimic în gură.
– Poate eu îs gâscă, mamă? De ce nu zbor cu fraţii mei?
– Nu mai eşti gâscă. O să-ţi vie şi ţie vremea.
Şi vremea a venit peste noapte. Tata a pornit înainte cu fraţii mai mari, iar în urma lor, cu mama, fâl-fâl – bătea din aripi puiul cel mic.
Le-a plăcut balta. Poţi să faci câţi paşi vrei – pe un mal şi pe altul. Poţi să prinzi o broască şi să-i dai drumul. Apoi ce de cocostârci sunt aici! Şi bâtlani, şi raţe sălbatice. Puiul cel mare străbate în lung şi-n lat Ţara Broaştelor şi face pe grozavul. Cel mijlociu şi-a găsit nişte rude de pe tată şi înnopta în satul vecin. Pe socoteala celui mic a rămas şi capra moşneagului, şi iazul, care trebiie să-l sape în ogradă cu ciocul. Dar ce putea să facă micul, decât să se ţină de fusta mamei?
Degrabă zilele s-au făcut reci spre seară, moşul din ogradă s-a vârfuit cu o cuşmă, iar broaştele scot tot mai rar capul din apă. Cocostârcii şi-au luat rămas bun de le cuib şi au coborât în luncă, unde aveau să vină şi cei din satele vecine. Ba se arăta unul, ba doi-trei de-o dată şi până la prânz s-au adunat în luncă un cârd întreg. Un cocostârc bătrân i-a numărat şi a zis că-s toţi.
Când cocostârcii şi-au întors capetele spre ţările calde şi-şi întind aripile să-şi iee zborul – mezinul a văzut în iarbă o crenguţă şi a tresărit. A luat-o tot atunci în cioc şi a zburat înapoi spre casa bătrânilor şi i-a dat drumul lângă cuptoraş. Apoi a făcut câteva rotocoale deasupra ogrăzii şi a plecat să-şi ajungă cârdul. „

O poveste din copilărie, din cartea Cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli…

should I erase and rewind…şi să plec să-mi ajung cârdul? să-mi „văd de viaţa mea?”

Quare id faciam, fortasse requiris?
Nescio, sed fieri sentio et excrucior.

 

Esprits du déluge …la masa umbrelor… Iulie 12, 2009

Filed under: Adâncuri,Gânduri,Umbre — madamelilienmeer @ 9:41 pm
Tags: , , ,

Am stat într-o seara ploioasă de iunie, puţin înainte de licenţă, la masă cu părinţii mei şi mătuşa-mea, sora bunicii mele, mama naşilor mei de botez…nu vă pot povesti ce greu mi-a fost să privesc caseta de la festivitatea de DSCF0149absolvire împreună cu ea…să o aud vorbind cu aproape aceeaşi voce, în casa în care fiecare cameră încă mai respiră prezenţa Ei…mi-a fost greu să imi înghit nodul din gât, la fel ca atunci când i-am auzit urările de La mulţi ani de ziua mea toamna trecută…şi, aşa cum mi-am imaginat că au fost şi Ei, stinşii mei bunici în sală…în seara aia, depănând amintiri în jurul mesei, i-am simţit atât de aproape, aproape fizic…erau acolo, în vorbele noastre, şi mamaia, şi tataia, şi mâca şi tâca, şi naşu’ şi unchiu’ tudorică, si mătuşa florica, şi tataie bucur, şi coana mare – toţi, vii si veseli, oameni plini de viaţă, aşa cum îi ştiam când erau…acum, erau doar umbre care veneau uşor, luminate slab, ca un lanţ de diapozitive cu strălucire aurie…erau acolo, ca într-o evocare de emil gârleanu, în chipuri de demult, sau ca în casa bunicilor lui teodoreanu…îi vedeam în flash-uri ca dintr-un film vechi, în curte şi în grădină…şi am simţit că stau şi ei cu noi la masă, ca o adiere prin odăile copilăriei mele…

Am scris acest text în amintirea unei seri ploioase de vara târzie, când am mâncat peşte fript cu naşa, naşu, mamaia şi iuliana, în curtea plină de apă, în chioşc, cu ploaia ca o perdea în jurul nostru…
„umbre ai şi tu, cititorule, călător spre moarte, frate al trecerii mele”…

later edit: poza – Coana Elena şi Conu’ Nicolae Bucur,străbunicii mei, la nunta lor, în anii 30.

 

A venit vacanta…cu trenul din Franta…:D Iunie 30, 2009

Desi fac parte din existenta mea din totdeauna, si foarte frecvent, mai ales in ultimii trei ani, nu am scris niciodata despre trenuri….si pare ciudat, caci pentru mine trenurile nu sunt doar un mod de a calatori…poate intamplator bunicul celei mai bune prietene din copilarie era ceferist, poate pentru ca am mers, ever since I can remember, cu trenul spre satul unde este tara mea, la medeleni al meu…
Trenurile nu sunt doar mijloace de transport in comun…sunt atate si atatea clipe pline de amintiri, si frumoase, si urate….in galeria mea de amintiri in tren, e trenul rapid satu mare-mangalia, cu care am mers la mare prima data de capul meu, proaspata studenta, tren care a facut 22 h de la punctul A la B, calculati nervozitatea calatorilor, direct proportionala cu calitatea inexistenta a serviciilor SNCFR. Cu toate astea, multumesc SNCFR pentru siguranta…inteleg intarzierile…chiar daca ma fac sa pierd o zi de tabara si sa supar oameni dragi (remember Covasna 2008).
IMG_2875Urmatoarele in album sunt personalele…cele catre Lipanesti, in care nasu’ se uita urat la tine daca iti iei bilet…personalele catre munte, catre brasov si catre zapada…personalele dinspre brasov spre bucuresti, trenurile private spre zarnesti;)…si personalele din anul 1…extrem de rar venind din vest, intotdeauna din sud, dinspre buzau, pline ochi si la dus si la intors, aidoma trenurilor indiene, personale pe care le-am urat cand imi luau prieteni dragi de langa mine la fiecare sfarsit de weekend, personale in care m-am inghesuit si eu, cu Cleopatra,valiza mea galbena…personale in care am ras, am ascultat muzica, am impartit ciocolata cu ceilalti si piftele cainilor din gara brazi, spre indignarea intregii lumi:P…personale in care am plans de cateva ori, dar niciodata la fel de tare si de nestapanit ca intr-un rapid ce ma ducea acasa intr-o zi gri de aprilie…
Sunt bineinteles si trenuri accelerate, dar pe care le asociez involutar personalelor…o mentiune…trenul de naveta ploiesti bucuresti, cu canapele de plus rosu, si exterior ca cele din eternal sunshine of the spotless mind…si mirificul accelerat de 21.00 catre vatra dornei, plin mereu la fel, indiferent de anotimp, zi a saptamanii si conditii atmosferice….
Trenurile rapid imi amintesc inevitabil de mare….de drumul catre vama….sageata albastra de drumul la slatina si de intoarcerea de la tulcea…
Si apoi…oamenii din tren…bunici in drum spre nepoti, parinti in drum spre copii, copii in drum spre orasul natal sau spre facultate, tineri plecati in vacanta…cupluri, copii mici, catei…atat de multi, fiecare cu povestea lui, pe care uneori ai chef sa o asculti sau nu:P…Picture 021
Privelistea…ceea ce vad prin geamul trenului imi va evoca mereu cuvintele lui eliade din maitreyi….campiile bengalului, niciodata triste…cate apusuri nu am vazut in drum spre bucuresti sau dinspre mare…ninsorile pe care le-am prins, cuibarita la caldura, in drum (din)spre brasov…ploaia care se porneste de fiecare data cand ma sui in tren la intoarcerea de la 1 mai din vama…furtuna pe care am vazut-o acum vreo 3 sapt…si cel mai mult…asteptarea de a vedea dunarea veche si borcea…si emotia care tasneste pur si simplu ca intr-o poezie de-a lui nichita, atunci cand vezi primul colt de mare la eforie….
As mai avea multe sa zic…sunt in tren si in loc sa imi recitesc licenta pe care trebuie sa o sustin luni, stau si visez cu ochii deschisi la calatorii trecute si viitoare, si la oamenii care m-au insotit adesea, si la cei care ma vor insoti in viitor…amintirea trenurilor de iarna, cu caldura si geamuri aburite, sau vara, cu aer conditionat sau nu de deschiderea geamului…si glasul rotilor mereu acelasi si mereu altfel…nu ma lasa sa nu visez…
Ajung in gara…the big city awaits…trebuie sa cobor…pe curand!:)