Un,deux, trois, vive la Reine… decembrie 18, 2009

Ma viscolesc gandurile si-mi trec imagini prin minte ca beat-ul melodiilor de la Parazitii: ritmic, diferit, si totusi acelasi, mereu inconfundabil…Nu ma regasesc decat atunci cand ma astept mai putin…si nu imi pot aduna temenic 20 de minute pe care sa le petrec altcumva decat lenevind si visand…la Anglia, la marea in prag de iarna, la aerul rece, umed si sarat cu care mi-am umplut plamanii si de care mi-e tare, tare dor…
N-am apucat sa va zic nimic despre Anglia, desi mi-am propus “spontan si sistematic”(naiba stie ce inseamna asta, am auzit expresia la un training organizat de job la care am participat recent) sa scriu “imediat ce ajung acasa”…trecand aproape o luna de atunci, si spre rusinea mea eterna neavand nici un “jurnal de calatorie” in afara de fotografii, n-am sa va plictisesc prea mult cu impresiile mele.
Briefly…wiz air sucx, avionul a intarziat 3 ore la decolare, ne-am plimbat intre micul aeroport satesc Bucuresti Baneasa si Otopeni, people traveling with wiz air sux:P too. Ma rog, probabil nu toti, dar gitanii, cu siguranta.
Trecand peste aceste detalii, Anglia mi-a placut. Mi-au placut casele de caramida rosie, strazile mai mereu pustii (cu traficul pe partea “ailalta”), oamenii, foarte politicosi. Am constatat cu surprindere ca accentul din Midlands, both West and East, este ingrozitor – mai sa cred ca am invatat degeaba engleza 15 ani de scoala! A fost frumos, desi scurt, si un pic diferit, nu stiu daca in bine sau in rau, fata de ce m-am asteptat. Schimbarea de fus orar m-a dat un pic peste cap(si eu care vroiam sa calatoresc la NY-damn!) si am dormit sau am fost chefless si somnoroasa mai mereu, spre dezamagirea gazdelor mele (carora imi cer scuze pe aceasta cale). Am reusit insa sa ma bucur de zilele petrecute acolo, sa vad ploile subtiri si gri care invaluie mereu dealurile verzi, pe care pasc oi muuuulte si care au drept tichie adesea un castel (probabil cu fantoma din dotare). Am pasit pentru prima data intr-o biserica catolica gotica – fie si printre ruine, am incercat un sentiment ciudat, de calm, dar si un jenesaisquoi referitor la efectele razboiului, ca tot vorbeam in blogul anterior despre asta – sa vezi Coventry,un oras distrus aproape din temelii, din care bombele au lasat neatins, milimetri, cateva cladiri pe care le poti numara pe degete, e oarecum infiorator (preocuparea mea pentru bataliile celui de-al doilea razboi mondial isi spune cuvantul). Evident, there was some fun involved. Am baut bere, si traditionala Guiness sau un pahar de Ale, dar si Heineken:P. Nu am crezut ca pot dansa o seara intreaga doar pe muzica indie-like,(multumiri Cookie Club Nottigham si Trent Fm Arena) si nici nu m-am mai simtit de ceva vreme ca in liceu la adunarea CCBZ – thx Oana for introducing me to Phoenix, the Pub:D.
Concluzionand, Anglia a fost frumoasa…am facut de toate, de la sightseeing la shopping spree – iar reactia la vederea cadourilor was priceless;). Am ramas cu o usoara melancolie, ca la trezirea dintr-un vis frumos, pentru ca in Anglia am avut parte, mai mult decat de orice, de liniste…

Linistea se pare ca imi lipseste cel mai mult in ultima vreme, Bucharest seems to be home of chaos! La job, pe strazi, la metrou, oriunde…Am reusit sa fug din nou la mare, sa am parte de special moments, sa calc pe Strada Noua, pe care n-am mai fost de la 3 ani…pe plaja pe care am facut cunostiinta cu marea, am sorbit stropi de apa sarata de pe buze si am avut curcubee sub gene si fluturi in stomac…un soi de fericire atat de intensa incat cumva doare, ca intr-o poezie de nichita – o dulceata atat de dulce incat strange si inteapa ca o durere nevralgica – doar la gandul ca, din pacate, clipele astea sunt numerate intre doua fluiere de tren –ok, poti schimba biletul, dar nu poti opri timpul…
Zilele trec catre iarna una dupa alta, fara sa se uite inapoi…nu le pot tine socoteala decat cu un program aproape tipicar, pe care orice schimbare adusa fara voia mea il scutura serios, si ma face irascibila pana la exteriorizare excesiva, ca sa folosesc un eufemism.
Ma bucur de zapada asta care a albit Bucurestiul, care desi il zapaceste si-l face haotic mai mult decat in orice alta perioada, care desi imi ingheata obrajii in fiecare dimineata, ma face sa zambesc…atata zapada in oras, de sarbatori n-am mai vazut de mult, si parca anul asta, Craciunul vine altfel decat cu doar cu nebunia, promotiile si cozile din supermarket-uri. Vremuri ciudate, cu intrebari existentiale, care marcheaza mereu sarbatorile Craciunului, despre ceea ce a fost acum 20 de ani, despre eroi si vinovati, victime si calai, libertate si democratie si (in)utilitatea unor jertfe. Dar nu voi vorbi despre ceea ce cred in legatura cu Revolutia aici si acum.
Flashback-uri legate de celelalte perioade cand lucram imi revin uneori – si imi amintesc, cand viscolulul rascoleste praful si deschide sertare bine inchise, de Craciunul de acum trei ani, de zapada care a venit ca o surpriza, atunci ca si acum…apoi un Craciun negru, primul fara Ea…apoi altul, cand am spus la revedere si nu am mai privit inapoi catre trecut. Craciunul nu prea mai e Craciun de cand nu mai miroase a cozonac, de cand nu mai astept cu nasul lipit de geam sa se faca dimineata sa pot iesi cu Iuliana la zapada…un pic din copilul din mine moare cu fiecare Craciun, si restul ramas se lupta sa ramana…Anul asta nu vreau nimic de Craciun, decat sa merg acasa…acasa la mama si la tata, de care mi-e dor, atat de dor…Va fi Craciun fara Mitzy’s Xmas party, probabil fara sa merg la Ada, dar va fi. Sper asta din tot sufletul.
Fulgii danseaza in jurul meu si ma invaluie ca si muzica pe care o aud – colinde, Alexandrina, Alifantis, Pasarea Colibri, Metallica, Timpuri Noi, Kasabian, Placebo, orice sound gotic sau etno-gypsy rock and roll – moody ca si mine si muzica mea, vremea mi-a adus un cadou frumos – primul cadou de Craciun de anul asta – bucuria zapezilor tarziu, seara, cu umbre albastre – blue haze still, no matter what and nothing else matters…

Song of the day : Iio – Kiss You(Chillout Remix)

Vreme trece, vreme vine, toate vechi si noua toate… noiembrie 16, 2009

…cu pasi presarati grabit in fiecare dimineata pe cheiul Dambovitei, sub un cer pictat cu primele raze ale rasaritului si cu zbor alb de pescaruri, pe sub schita unui pod care nu exista acum cinci ani, cand am venit pentru prima data in Bucuresti, intr-o zi rece si gri de noiembrie, cu multa bucurie si speranta in suflet, fugita de acasa cu primul tren de dimineata, cu rotile invartite de dor…they build a bridge between us, but to me, it’s more and more like a wall care ma desparte de trecut…
…cu pasi plimbati agale pe alei planse cu frunze galbene, ceasurile desfrunzite de noiembrie trec usor catre iarna…in Dambovita verde se oglindesc ca lumanarile, felinare cu licariri tremurate…ploile au cazut ca si lacrimile mele, cand am aflat ca Take si Ianke au ramas fara Cadar…Dormi in pace, Mos Cadar!
…cu pasii mei care maine dimineata vor merge pe drumul prieteniei, peste mari si tari, catre Englitera:D, tara ploilor si ceturilor vesnice…Lady in Black cea de acum cinci ani este mai mult Madame en Noir, asa cum zilele celor cinci ani au conturat-o, cum chipurile dragi i-au desenat pe fata un zambet sau doua siruri de lacrimi, la plecare, asa cum speranta asteptarii unei intoarceri nu s-a dovedit desarta…cu greul fiecarui job si fiecarui ceas muncit, cu hohotele de ras ale fiecarei ore libere alaturi de prietenii si vecinii din camin…cu dorul permanent de marea cea albastra si de mirosul de frunza de pe carari de munte…printre carti, poze, spectacole de teatru si de opera, seri de dans si fum in cluburi…Madame a crescut. Daca s-a inteleptit sau nu, nu stiu. Dar, fie cand se bucura, fie cand e trista, nu uita sa caute in ghiocul de purpura al inimii toata speranta, intocmai ca Mathilde, din Une long Dimanche de Fiancailles, alta Madame:D.

Si fiindca a tot venit vorba de filme,am vazut recent un film romanesc de razboi – seria Sergiu Nicolaescu – evident – Noi cei din linia intai. Trecand peste patriotismul excesiv exprimat, filmul m-a facut sa ma gandesc la ororile pe care razboiul le poate aduce…durerea, saracia, mizeria, despartirea, moartea…ma bucur ca my crazy kitten si baietii mei nu sunt soldati. Sper sa nu fie niciodata. Daca ar fi, as fi si eu cu ei, to live or to die!

Maine dimineata, avionul de aur o sa ma duca departe…I keep walking, and I thank You for that…u know;)

Later edit: Podul Grozavesti in 1979 (foto sus)

Song of the day: Alexandrina –  Numai tu

Return to innocence… iulie 21, 2009

“Şi-au ales pentru cuib casa a doi bătrâni, care nu era cea mai frumoasă din sat. Şi bătrânii erau obosiţi. Copiii lor s-au făcut mari şi s-au împrăştiat prin lume, lăsându-i mamei obrazul plin de încreţituri şi doi ochi să se uite către poartă, iar tatei o cuşmă de păr alb în cap şi un băţ în mână.
Când vedeau cocostârcii stând într-un picior pe acoperişul casei – parcă le venea inima la loc şi casa nu li se părea pustie.
Cocostârcii se puneau pe gospodărit şi scoteau în fiecare primăvară câte doi-trei pui…
Bătrânii aveau o capră, care scula casa cu noaptea în cap. Baba lua un scăunel şi moşneagul un scăunel, se aşezau unul de-o parte şi altul de altă parte a caprei şi începeau să o mulgă.
- Sculaţi, măi, moşnegii au muls capra! – le şoptea mama cocostârcilor.
Baba punea laptele în ceaun şi aprindea focul în cuptoraş şi puii priveau cum urcă un drumuşor de fum în cer. Apoi când aburea pe măsuţă o mămăligă cât un ou de cocostârc, moşneagul le făcea semn cu mâna:
- Poftiţi la masă, oaspeţi de pe casă!
Puii nu înţelegeau vorba lui şi râdeau cu ciocurile.
Mai cu broscuţe, mai cu peştişori creşteau puii şi se iţeau în ogradă şi se mirau de ce poartă moşul pantaloni şi ce prinde baba cu găleata în fântână? Când se întorcea mama de la baltă, puii o dădeau jos cu întrebările, iar pe unde nu putea să le răspundă, făgăduia că o să-l întrebe pe cocostârc, care ştie multe tare, dar e mereu ocupat cu treburile bălţii.
Cum se lăsa amurgul în cuib, mama le îngâna un cântec de leagăn, unde se spunea că apa face peşti şi broscuţe numai când dorm cocostârcii. Puii pe unde îi dădeau crezare, pe unde nu, dar până la urmă capul pe aripa mamei şi îndată se făcea dimineaţă şi răsărea un soare mare.
Când le-au crescut pene şi li s-a dezgheţat mintea, moşneagul le-a făcut un zmeu de hârtie cu o coadă până la baltă. Puii au urmărit multă vreme cum se zbătea zmeul în cer, iar noaptea au visat că pot zbura. Mama le-a povestit că pe când era ea pui – moşul i-a făcut un cocostârc uriaş de lemn care trăieşte şi acum, şi le-a arătat fântâna din ogradă.
- Când voi creşte, am să-i pasc capra! – a sărit cu vorba puiul cel mare.
- Da’ eu o să-i sap cu ciocul un iaz în ogradă şi o să pun peşte într-însul – a zis cel mijlociu.
- Eu, a bânguit cel mai mic, eu o să vă ajut vouă.
Mama le-a netezit moţurile.
Au trecut câteva zile şi iată într-o seară tata le-a adus vestea că-l ia pe cel mai mare la baltă. Dis-de-dimineaţă i-a dat câteva sfaturi, s-a înălţat în aer şi a făcut trei cercuri în jurul casei. Puiul şi-a făcut vânt în urma tatei. Au poposit pe casa vecinilor. Pe urmă pe casa altui vecin. Şi tot aşa până au ajuns la baltă. A doua zi tata l-a luat şi pe cel mijlociu. Mama îl mângâia acasă pe cel mezin, care nu vroia să iee nimic în gură.
- Poate eu îs gâscă, mamă? De ce nu zbor cu fraţii mei?
- Nu mai eşti gâscă. O să-ţi vie şi ţie vremea.
Şi vremea a venit peste noapte. Tata a pornit înainte cu fraţii mai mari, iar în urma lor, cu mama, fâl-fâl – bătea din aripi puiul cel mic.
Le-a plăcut balta. Poţi să faci câţi paşi vrei – pe un mal şi pe altul. Poţi să prinzi o broască şi să-i dai drumul. Apoi ce de cocostârci sunt aici! Şi bâtlani, şi raţe sălbatice. Puiul cel mare străbate în lung şi-n lat Ţara Broaştelor şi face pe grozavul. Cel mijlociu şi-a găsit nişte rude de pe tată şi înnopta în satul vecin. Pe socoteala celui mic a rămas şi capra moşneagului, şi iazul, care trebiie să-l sape în ogradă cu ciocul. Dar ce putea să facă micul, decât să se ţină de fusta mamei?
Degrabă zilele s-au făcut reci spre seară, moşul din ogradă s-a vârfuit cu o cuşmă, iar broaştele scot tot mai rar capul din apă. Cocostârcii şi-au luat rămas bun de le cuib şi au coborât în luncă, unde aveau să vină şi cei din satele vecine. Ba se arăta unul, ba doi-trei de-o dată şi până la prânz s-au adunat în luncă un cârd întreg. Un cocostârc bătrân i-a numărat şi a zis că-s toţi.
Când cocostârcii şi-au întors capetele spre ţările calde şi-şi întind aripile să-şi iee zborul – mezinul a văzut în iarbă o crenguţă şi a tresărit. A luat-o tot atunci în cioc şi a zburat înapoi spre casa bătrânilor şi i-a dat drumul lângă cuptoraş. Apoi a făcut câteva rotocoale deasupra ogrăzii şi a plecat să-şi ajungă cârdul. “

O poveste din copilărie, din cartea Cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli…

should I erase and rewind…şi să plec să-mi ajung cârdul? să-mi “văd de viaţa mea?”

Quare id faciam, fortasse requiris?
Nescio, sed fieri sentio et excrucior.

Esprits du déluge …la masa umbrelor… iulie 12, 2009

Am stat într-o seara ploioasă de iunie, puţin înainte de licenţă, la masă cu părinţii mei şi mătuşa-mea, sora bunicii mele, mama naşilor mei de botez…nu vă pot povesti ce greu mi-a fost să privesc caseta de la festivitatea de absolvire împreună cu ea…să o aud vorbind cu aproape aceeaşi voce, în casa în care fiecare cameră încă mai respiră prezenţa Ei…mi-a fost greu să imi înghit nodul din gât, la fel ca atunci când i-am auzit urările de La mulţi ani de ziua mea toamna trecută…şi, aşa cum mi-am imaginat că au fost şi Ei, stinşii mei bunici în sală…în seara aia, depănând amintiri în jurul mesei, i-am simţit atât de aproape, aproape fizic…erau acolo, în vorbele noastre, şi mamaia, şi tataia, şi mâca şi tâca, şi naşu’ şi unchiu’ tudorică, si mătuşa florica, şi tataie bucur, şi coana mare – toţi, vii si veseli, oameni plini de viaţă, aşa cum îi ştiam când erau…acum, erau doar umbre care veneau uşor, luminate slab, ca un lanţ de diapozitive cu strălucire aurie…erau acolo, ca într-o evocare de emil gârleanu, în chipuri de demult, sau ca în casa bunicilor lui teodoreanu…îi vedeam în flash-uri ca dintr-un film vechi, în curte şi în grădină…şi am simţit că stau şi ei cu noi la masă, ca o adiere prin odăile copilăriei mele…

Am scris acest text în amintirea unei seri ploioase de vara târzie, când am mâncat peşte fript cu naşa, naşu, mamaia şi iuliana, în curtea plină de apă, în chioşc, cu ploaia ca o perdea în jurul nostru…
„umbre ai şi tu, cititorule, călător spre moarte, frate al trecerii mele”…

later edit: poza – Coana Elena şi Conu’ Nicolae Bucur,străbunicii mei, la nunta lor, în anii 30.

A venit vacanta…cu trenul din Franta…:D iunie 30, 2009

Desi fac parte din existenta mea din totdeauna, si foarte frecvent, mai ales in ultimii trei ani, nu am scris niciodata despre trenuri….si pare ciudat, caci pentru mine trenurile nu sunt doar un mod de a calatori…poate intamplator bunicul celei mai bune prietene din copilarie era ceferist, poate pentru ca am mers, ever since I can remember, cu trenul spre satul unde este tara mea, la medeleni al meu…
Trenurile nu sunt doar mijloace de transport in comun…sunt atate si atatea clipe pline de amintiri, si frumoase, si urate….in galeria mea de amintiri in tren, e trenul rapid satu mare-mangalia, cu care am mers la mare prima data de capul meu, proaspata studenta, tren care a facut 22 h de la punctul A la B, calculati nervozitatea calatorilor, direct proportionala cu calitatea inexistenta a serviciilor SNCFR. Cu toate astea, multumesc SNCFR pentru siguranta…inteleg intarzierile…chiar daca ma fac sa pierd o zi de tabara si sa supar oameni dragi (remember Covasna 2008).
Urmatoarele in album sunt personalele…cele catre Lipanesti, in care nasu’ se uita urat la tine daca iti iei bilet…personalele catre munte, catre brasov si catre zapada…personalele dinspre brasov spre bucuresti, trenurile private spre zarnesti;)…si personalele din anul 1…extrem de rar venind din vest, intotdeauna din sud, dinspre buzau, pline ochi si la dus si la intors, aidoma trenurilor indiene, personale pe care le-am urat cand imi luau prieteni dragi de langa mine la fiecare sfarsit de weekend, personale in care m-am inghesuit si eu, cu Cleopatra,valiza mea galbena…personale in care am ras, am ascultat muzica, am impartit ciocolata cu ceilalti si piftele cainilor din gara brazi, spre indignarea intregii lumi:P…personale in care am plans de cateva ori, dar niciodata la fel de tare si de nestapanit ca intr-un rapid ce ma ducea acasa intr-o zi gri de aprilie…
Sunt bineinteles si trenuri accelerate, dar pe care le asociez involutar personalelor…o mentiune…trenul de naveta ploiesti bucuresti, cu canapele de plus rosu, si exterior ca cele din eternal sunshine of the spotless mind…si mirificul accelerat de 21.00 catre vatra dornei, plin mereu la fel, indiferent de anotimp, zi a saptamanii si conditii atmosferice….
Trenurile rapid imi amintesc inevitabil de mare….de drumul catre vama….sageata albastra de drumul la slatina si de intoarcerea de la tulcea…
Si apoi…oamenii din tren…bunici in drum spre nepoti, parinti in drum spre copii, copii in drum spre orasul natal sau spre facultate, tineri plecati in vacanta…cupluri, copii mici, catei…atat de multi, fiecare cu povestea lui, pe care uneori ai chef sa o asculti sau nu:P…
Privelistea…ceea ce vad prin geamul trenului imi va evoca mereu cuvintele lui eliade din maitreyi….campiile bengalului, niciodata triste…cate apusuri nu am vazut in drum spre bucuresti sau dinspre mare…ninsorile pe care le-am prins, cuibarita la caldura, in drum (din)spre brasov…ploaia care se porneste de fiecare data cand ma sui in tren la intoarcerea de la 1 mai din vama…furtuna pe care am vazut-o acum vreo 3 sapt…si cel mai mult…asteptarea de a vedea dunarea veche si borcea…si emotia care tasneste pur si simplu ca intr-o poezie de-a lui nichita, atunci cand vezi primul colt de mare la eforie….
As mai avea multe sa zic…sunt in tren si in loc sa imi recitesc licenta pe care trebuie sa o sustin luni, stau si visez cu ochii deschisi la calatorii trecute si viitoare, si la oamenii care m-au insotit adesea, si la cei care ma vor insoti in viitor…amintirea trenurilor de iarna, cu caldura si geamuri aburite, sau vara, cu aer conditionat sau nu de deschiderea geamului…si glasul rotilor mereu acelasi si mereu altfel…nu ma lasa sa nu visez…
Ajung in gara…the big city awaits…trebuie sa cobor…pe curand!:)

Si mi-am luat secunda mea… iunie 23, 2009

Sunt la tara…un loc destul de plin de amintiri, din copilarie pana in adolescenta tarzie…am vazut aseara zeci de fluturi de noapte, atrasi de un biet bec (multumiri lui edison:P) …fluturi albi, fluturi rosii, bej delicat…toti cu trup de catifea si cu aripi de matase chinezeasca…mi-am amintit de atingerea unei camasi de matase gri…si de matasurile olgutei, fara viata acum ca si stapana lor…

‘tara’ mea…nu poate fi la medeleni decat ca illo tempore…si a avut si ea olguta ei, olguta care nu mai e…matasurile ei traiesc acum in aripile de fluturi care vin vrajiti catre bec…un far de speranta…catre care si oamenii alearga toata viata lor, vorba lui chirila…fericirea e ceva care nu se gaseste niciodata, dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata…

visez la mare, la nisip auriu si la plaja din vama/sulina…si trebuie sa scriu despre mare…nu prea iese…dar va iesi. azi am pus pe roate structura si am gasit ideea…acum tot ce imi trebuie e putere de munca:D si buna dispozitie.

si pentru prima data, simt ca nu mai imi e frica sa stau acasa…cred k am iertat. amintirile s-au cernut si s-au inchis singurele in sertare si cutii. nothing else matters besides my crazy kitten, si asta a contribuit mult…

astept motorrock-ul de sambata viitoare ca atunci cand eram in liceu. si astept sa ma intorc si te revad…nu mi-e dor, dar ascult sinatra excesiv de mult in ultima vreme:P.

i’m so happy and optimistic that i’m sure i can take a glorious bite out of the whole world.

Blue haze…secunda dupa secunda…

23 mai 2009

Not a fine day for science… iunie 23, 2009

Ma simt ca o leguma from head to toes…de parca n-ar fi suficienta starea asta de lene nativa, ploaia si frigul de afara, lipsa de chef a unora si vorbele destul de putin prietenoase pe care le aud lately, o tristete fara margini in care ma scufund si lipsa unei linii de plutire, niste regrete mai mult sau mai putin importante…pfff, a mai venit si paula(nu conteaza cine e ea), paula pe care o stiu din clasa a 6-a, de atatia ani – 9 ani! paula care a gasit azi sa-si aminteasca si sa-mi aminteasca de bunica-mea…intr-o descriere atat de bine reusita, ca si balzac ar fi fost invidios. rezultat…eu vizualizez descrierea ei…si imi vine sa o iau razna…si mi-a mai amintit si de altceva ce as fi vrut sa uit…si atat si nimic mai mult n-o sa mai zic.

jelui-m-as si n-am cui…am venit acasa cu ganduri mari, cu ganduri de scris la licenta si alte bazaconii. pff. nu pot.”trebuie sa plec numaidecat, aici nu mai pot trai, daca nu plec indata am sa ma topesc sub ochii vostri”. da…si unde sa ma duc? la bucuresti? wow, nu vreau acolo. nici nu mai stiu ce vreau. nu vreau gandaci si sobolani, asta e clar. imi doresc pe de alta parte nopti si zile ca weekend-ul de acum doua saptamani…si crash!boom!bang!

noroc cu ada. noroc ca exista messenger. noroc cu misina si cu tzutzi. si cu aragazul din bucatarie. mi-e dor de sulina si de mare. si upsi daisy, am ratat fara sa stiu o plecare in delta. poate n-a fost sa fie.

si maine plec. si vineri e 15 mai. al cincilea. si ultimul de care voi tine cont.

7 mai 2009

merry f*****n’ Xmas! iunie 23, 2009

au fost de toate…confuzie generala, si christmas frenzy, si memories despre ce faceam anul trecut p vremea asta, si heartfelt wishes, si brad si sarmale, si mos. n’a fost un jenesaisqoui – si nu ma refer la zapada…christmas n-a fost just an ordinary day, dar a fost cu siguranta umbrita de ideea ca stau sub semnul lui m…de la m.., sau de la m…, sau de la m…, sau poate de la m, sau de la morte:|…

incapabila sa ma rup de sentimentalismele si dulcegariile unui trecut care pare acoperit inegal de tone intregi de praf…am fost in vizita la danuta…family christmas party vs discutii despre emanciparea generatiei a doua la asfalt si lamentari despre inapetenta cainelui…now that’s an issue…acasa e liniste…plictiseala…e jenant, cum ar zice un amic…a avea, material, nu aduce de fapt nimic…toate sperantele despre cum va fi cand va fi…neah, just o intarire a faptului ca speranta e o marfa scumpa…si lasa un gust amar…

nu’s trista…si nici macar dezamagita…ma anima profund ideea ca exista lucruri incomparabil mai rele pe lumea asta, ca sunt bordeie care nu au…nici chiar de mos ajun…si sunt cu adevarat recunoscatoare pentru ceea ce am, pt sanatatea de care ma bucur…cat despre ceea ce vreau…cat pot sa am, voi avea, cat imi va pica din cer ramane de vazut…

am vrut sa scriu demult blogul asta…words wouldn’t come…si nici macar astea de acum nu sunt convinsa ca sunt cele mai potrivite…dar trebuie spuse, fie si out in the open pe acest blog…ca altcuiva…cui?

e primul an fara mitzy’s xmas party…primul an in care stau de la bun inceputul vacantei acasa…si nu’s acasa…si nici nu-mi doresc sa fiu in vreun oras care incepe cu B…mi-as dori sa ma dau cu placa si sa fac olandeze…sa simt vant rece pe obraz ca atunci cand am urcat la curmatura…sa am oameni in jurul meu si sa dansez si sa cant…primitiv si ancestral, sa ma bucur ca lumea se bucura…

dar nu…hai sa facem conversatie…sa povestim cum a fost in turcia…wow! NOT! hai sa ne ascundem…nu mai esti, nu mai sunt! fine! si atunci , pentru ce?

mi-e frica pana si sa plec la covasna…ca sa ce? macar sa fie zapada…

i’m just a f****d up girl looking for her own peace of mind…

25 decembrie 2008

Moody Blog… iunie 23, 2009

and suddendly it dawned on me….

I fuckin’ miss Brasov, do U hear me?

11 octombrie 2008

nevertheless, my mood swings:P

Se poate si altfel… iunie 23, 2009

Intr-un fel o sa traiesc mereu ancorata in trecut…cu melodii care sa-mi provoace depresii sinucigase, cu gandul dus la zile de mai demult trecute, cu amintiri despre clatite, cu nopti cu oglinzi si cearceafuri albastre, cu 4 tigari fumate consecutiv la 4 dimineatza, cu brasovul in aprilie, cu balaceli la crangasi, cu mecca, cu filos, cu suburbia, cu b52, cu dreams, si beatrice, si bistro, si niste domni si fii, si…cu vama, cu zarnesti si sulina, si cu costinesti…atat de putine cuvinte…si care deschid ca un sarci pe google o puzderie de link-uri catre sertare cu amintiri extrem de … ordonate in trecut, ca in peter pan…caci nu e colt de strada pom si frunza de care sa nu ma lege vreo amintire…si le ocolesc…i’m mourning the past and i crave for a new beginning…

Si tot ca remember….
….
Still drunken of spring’s shining meadows
and the myriads of flowers,we shut our eyes
to the beauty and fell asleep…
and oblivion erased our memories of fall
and blinded our eyes.
Overwhelming were the days
as autumn embraced the land and zephyr
kissed the sky with passion …
but more seldom we remembered
the perfume of a long withered spring
and summer caress faded like a candle
in the wind, leaving a legacy of gold …
… and still we slumbered
dreamless and forlorn …
but for the sleepless who perceive
a blossom’s tear will be a monument
of those long faded summers
and bears the seed of a new spring
… and those will feel no mourning
as fall grands them a farewell kiss in
the orchid-fields because
their gardens will gleam everlasting …

An Orchid For My Withering Garden
by Lacrimas Profundere

Si totusi, se poate si altfel:D azi sunt happy, caci am vazut cat de bine e sa-ti indrepti aripile si sa iti aduci aminte cum era sa zbori…si incepi sa crezi ca acel new beginning e one step closer,and closer, and closer…Heureuse! MultumeS.C.!

14 octombrie 2008