Ma viscolesc gandurile si-mi trec imagini prin minte ca beat-ul melodiilor de la Parazitii: ritmic, diferit, si totusi acelasi, mereu inconfundabil…Nu ma regasesc decat atunci cand ma astept mai putin…si nu imi pot aduna temenic 20 de minute pe care sa le petrec altcumva decat lenevind si visand…la Anglia, la marea in prag de iarna, la aerul rece, umed si sarat cu care mi-am umplut plamanii si de care mi-e tare, tare dor…
N-am apucat sa va zic nimic despre Anglia, desi mi-am propus “spontan si
sistematic”(naiba stie ce inseamna asta, am auzit expresia la un training organizat de job la care am participat recent) sa scriu “imediat ce ajung acasa”…trecand aproape o luna de atunci, si spre rusinea mea eterna neavand nici un “jurnal de calatorie” in afara de fotografii, n-am sa va plictisesc prea mult cu impresiile mele.
Briefly…wiz air sucx, avionul a intarziat 3 ore la decolare, ne-am plimbat intre micul aeroport satesc Bucuresti Baneasa si Otopeni, people traveling with wiz air
sux:P too. Ma rog, probabil nu toti, dar gitanii, cu siguranta.
Trecand peste aceste detalii, Anglia mi-a placut. Mi-au placut casele de caramida rosie, strazile mai mereu pustii (cu traficul pe partea “ailalta”), oamenii, foarte politicosi. Am constatat cu surprindere ca accentul din Midlands, both West and 
East, este ingrozitor – mai sa cred ca am invatat degeaba engleza 15 ani de scoala! A fost frumos, desi scurt, si un pic diferit, nu stiu daca in bine sau in rau, fata de ce m-am asteptat. Schimbarea de fus orar m-a dat un pic peste cap(si eu care vroiam sa calatoresc la NY-damn!) si am dormit sau am fost chefless si somnoroasa mai mereu, spre dezamagirea gazdelor mele (carora imi cer scuze pe aceasta cale). Am reusit insa sa ma bucur de zilele petrecute acolo, sa vad ploile subtiri si gri care invaluie mereu dealurile verzi, pe care pasc oi muuuulte si care au drept tichie adesea un castel (probabil cu fantoma din dotare). Am pasit pentru prima data intr-o biserica catolica gotica – fie si printre ruine, am incercat un sentiment ciudat, de calm, dar si un jenesaisquoi referitor la efectele razboiului, ca tot vorbeam in blogul anterior despre asta – sa vezi Coventry,un oras distrus aproape din temelii, din care bombele au lasat neatins, milimetri, cateva cladiri pe care le poti numara pe degete, e oarecum 
infiorator (preocuparea mea pentru bataliile celui de-al doilea razboi mondial isi spune cuvantul). Evident, there was some fun involved. Am baut bere, si traditionala Guiness sau un pahar de Ale, dar si Heineken:P. Nu am crezut ca pot dansa o seara intreaga doar pe muzica indie-like,(multumiri Cookie Club Nottigham si Trent Fm Arena) si nici nu m-am mai simtit de ceva vreme ca in liceu la adunarea CCBZ – thx Oana for
introducing me to Phoenix, the Pub:D.
Concluzionand, Anglia a fost frumoasa…am facut de toate, de la sightseeing la shopping spree – iar reactia la vederea cadourilor was priceless;). Am ramas cu o usoara melancolie, ca la trezirea dintr-un vis frumos, pentru ca in Anglia am avut parte, mai mult decat de orice, de liniste…
Linistea se pare ca imi lipseste cel mai mult in ultima vreme, Bucharest seems to be home of chaos! La job, pe strazi, la metrou, oriunde…Am reusit sa fug din nou la mare, sa am parte de special moments, sa calc pe Strada Noua, pe care n-
am mai fost de la 3 ani…pe plaja pe care am facut cunostiinta cu marea, am sorbit stropi de apa sarata de pe buze si am avut curcubee sub gene si fluturi in stomac…un soi de fericire atat de intensa incat cumva doare, ca intr-o poezie de nichita – o dulceata atat de dulce incat strange si inteapa ca o durere nevralgica – doar la gandul ca, din pacate, clipele astea sunt numerate intre doua fluiere de tren –ok, poti schimba biletul, dar nu poti opri timpul…
Zilele trec catre iarna una dupa alta, fara sa se uite inapoi…nu le pot tine socoteala decat cu un program aproape tipicar, pe care orice schimbare adusa fara voia mea il scutura serios, si ma face irascibila pana la exteriorizare excesiva, ca sa folosesc un eufemism.
Ma bucur de zapada asta care a albit Bucurestiul, care desi il zapaceste si-l face haotic mai mult decat in orice alta perioada, care desi imi ingheata obrajii in fiecare dimineata, ma face sa zambesc…atata zapada in oras, de sarbatori n-am mai vazut de mult, si parca anul asta, Craciunul vine altfel decat cu 
doar cu nebunia, promotiile si cozile din supermarket-uri. Vremuri ciudate, cu intrebari existentiale, care marcheaza mereu sarbatorile Craciunului, despre ceea ce a fost acum 20 de ani, despre eroi si vinovati, victime si calai, libertate si democratie si (in)utilitatea unor jertfe. Dar nu voi vorbi despre ceea ce cred in legatura cu Revolutia aici si acum.
Flashback-uri legate de celelalte perioade cand lucram imi revin uneori – si imi amintesc, cand viscolulul rascoleste praful si deschide sertare bine inchise, de Craciunul de acum trei ani, de zapada care a venit ca o surpriza, atunci ca si acum…apoi un Craciun negru, primul fara Ea…apoi altul, cand am spus la revedere si nu am mai privit inapoi catre trecut. Craciunul nu prea mai e Craciun de cand nu mai miroase a cozonac, de cand nu mai astept cu nasul lipit de geam sa se faca dimineata sa pot iesi cu Iuliana la zapada…un pic din copilul din mine moare cu fiecare Craciun, si restul ramas se lupta sa ramana…Anul asta nu vreau nimic de Craciun, decat sa merg acasa…acasa la mama si la tata, de care mi-e dor, atat de dor…Va fi Craciun fara Mitzy’s Xmas party, probabil fara sa merg la Ada, dar va fi. Sper asta din tot sufletul.
Fulgii danseaza in jurul meu si ma invaluie ca si muzica pe care o aud – colinde, Alexandrina, Alifantis, Pasarea Colibri, Metallica, Timpuri Noi, Kasabian, Placebo, orice sound gotic sau etno-gypsy rock and roll – moody ca si mine si muzica mea, vremea mi-a adus un cadou frumos – primul cadou de Craciun de anul asta – bucuria zapezilor tarziu, seara, cu umbre albastre – blue haze still, no matter what and nothing else matters…
Song of the day : Iio – Kiss You(Chillout Remix)
…cu pasi plimbati agale pe alei planse cu frunze galbene, ceasurile desfrunzite de noiembrie trec usor catre iarna…in Dambovita verde se oglindesc ca lumanarile, felinare cu licariri tremurate…ploile au cazut ca si lacrimile mele, cand am aflat ca Take si Ianke au ramas fara Cadar…Dormi in pace, Mos Cadar!
Coborand catre port printre casele inghetate parca in alte vremuri, am auzit din nou vocea muezinului chemand mila lui Allah peste cei bine-credinciosi…si am zambit in amintirea diminetii din ceata de pe malul Bosforului…
Casa cu lei, Casa Printesei, Cazino-ul sub plin soare, faleza, portul turistic…plaja: pustie, nisip 
ud, rece si aspru…un turn de salvamar, doua beri Golden Brau (pentru ca Silva nu aveau la primul magazin in care am intrat:P)…un fel de Vama reloaded, departe de Vama…in urechi imi suna ca in primavara Cat Empire – The Lost Song…Gulls in the sky and in my blue eye…Magic in the air…Muzica unor amintiri ce imi rasuna si acum in urechi….Vama vecheeee…perecheee…Mare, albastru giuvaier…La mer a berce mon coeur pour la vie entiere…
Si au mai fost si pasi agale pe strazi cu copaci ingalbeniti, si pranzul luat la un local dragut si hohote de ras pana la lacrimi in autobuz si nu numai…mic dejun cu toast and raspberry jelly, si Toate panzele sus la televizor:D, fidea cu lapte si o grija adresata-mi care m-a facut sa fiu foarte stangace si fragila, ca in copilarie, asa cum m-am chinuit sa nu fiu/par in ultimele trei luni…am dat jos, intre acei pereti albi cu perdele stacojii (coincidenta, la fel ca in camera mea in care am tot tesut vise ca Penelopa…) o cochilie pe care am purtat-o vreme de 3 luni, si pe care am pus-o cu durere inapoi la plecare…necajita ca tot soarele de octombrie si aerul sarat al marii m-au facut sa uit ca timpul are la poarta Levantului, anumite reguli, si ca ceasul s-a dat cu o ora inapoi…am plecat cu ora mai devreme…si m-am necajit pana la lacrimi…multumesc Selenei, turcoaicei boboace la Farmacie, care nu m-a lasat sa-mi plang necazul in tren…l-am plans citind-o pe
albastre, toate sărutările, toata liniştea nisipului rece, toata caldura soarelui auriu de octombrie din toate imbratisarile” ma vor face din nou sa zambesc…si pentru toate astea, multumesc!!!
Am pornit agale catre Moscheea Albastra…de fapt am pornit cu elan, dar…nu, elanul nu-i bun in Turcia, si cu atat mai mult la Stanbul…caci risti sa scapi tocmai esenta lucrului : pitorescul … care era peste tot, de la chemarile negustorilor care te imbiau in dugheana lor, in stare sa vanda si sa negocieze cu tine si luna de pe cer … si pana la atatea lucrusoare colorate ce ti se desfasoara prin fata ochilor incat zici « aman » si te asezi pe o banca in parc sa mananci ce merinde ti-ai adus de pe drum…
aerul respira istorie…pe aici au trecut megarienii, neam de greci, apoi persii lui Darius, cu fantastica lui cavalerie asiatica, sapte sute de mii de oameni cu cai, camile si elefanti, apoi atenienii si spartanii, apoi romanii si bizantinii si la urma turcii, care il pastreaza si azi, in ciuda faptului ca multa vreme le-a facut Istanbulul cu ochiul rusilor, ce si l-au dorit intr-atat incat i-au zis Tarigrad, adica Orasul Tarilor…Mereu loc de intrepatrundere a continentelor, unde Europa isi cauta drum catre rasarit, iar Asia catre apus, Istanbulul nu are cum sa nu te copleseasca…
) ci pentru ca locul e intens populat si atent supravegheat de neamul pisicesc … mari si mici, tarcate si uni, alintatoare si obraznice, lenese si dormitande in usa fiecarei pravalii, mâtzele Istanbului sunt peste tot…din Anatolia in Rumelia…oare Turcia o avea soareci ? Nu cred.
Pe scurt, Izmir e stuuuupendo 
…si sa ajungi din nou la rascruce de civilizatii – sa vezi sanctuare crestine – casa Maicii Domnului – pe pamant turcesc – si sa ai ragazul, dupa luni si luni de zbucium, sa te gandesti o clipa si sa te rogi, intr-un loc plin de atata liniste si pace, ca pare cu siguranta prea aproape de rai…
Mi-e atat de dezordine: in camera, in ganduri, in suflet. Paradoxal, e dezordine si e pustiu – lucruri alandala zac aruncate, imprastiate in lumea mea, pe jumatate incepute, abandonate claie peste gramada – rascolesc printre ele in gand, in fiecare zi, cand merg cu metroul pana la job – calatorii zilnice ca in anul I de facultate, incarcate de un deja-vu sinistru care imi da fiori…
- Mai bine spune-mi de ce eşti plină de ţărână?
Cum se lăsa amurgul în cuib, mama le îngâna un cântec de leagăn, unde se spunea că apa face peşti şi broscuţe numai când dorm cocostârcii. Puii pe unde îi dădeau crezare, pe unde nu, dar până la urmă capul pe aripa mamei şi îndată se făcea dimineaţă şi răsărea un soare mare.
absolvire împreună cu ea…să o aud vorbind cu aproape aceeaşi voce, în casa în care fiecare cameră încă mai respiră prezenţa Ei…mi-a fost greu să imi înghit nodul din gât, la fel ca atunci când i-am auzit urările de La mulţi ani de ziua mea toamna trecută…şi, aşa cum mi-am imaginat că au fost şi Ei, stinşii mei bunici în sală…în seara aia, depănând amintiri în jurul mesei, i-am simţit atât de aproape, aproape fizic…erau acolo, în vorbele noastre, şi mamaia, şi tataia, şi mâca şi tâca, şi naşu’ şi unchiu’ tudorică, si mătuşa florica, şi tataie bucur, şi coana mare – toţi, vii si veseli, oameni plini de viaţă, aşa cum îi ştiam când erau…acum, erau doar umbre care veneau uşor, luminate slab, ca un lanţ de diapozitive cu strălucire aurie…erau acolo, ca într-o evocare de emil gârleanu, în chipuri de demult, sau ca în casa bunicilor lui teodoreanu…îi vedeam în flash-uri ca dintr-un film vechi, în curte şi în grădină…şi am simţit că stau şi ei cu noi la masă, ca o adiere prin odăile copilăriei mele…
Seara, am vazut The Dreamers…Multumesc pentru recomandare;)…mi-a placut muzica din film, muzica cu care am crescut…mi-a placut ideea de copii lasati de capul lor acasa, mi-a amintit de vremuri din liceu (mai mult casnice si mai deloc pornografice totusi:P)…si m-a facut sa imi doresc sa vad Parisul, si evident, I got fashion inspired:P…
Urmatoarele in album sunt personalele…cele catre Lipanesti, in care nasu’ se uita urat la tine daca iti iei bilet…personalele catre munte, catre brasov si catre zapada…personalele dinspre brasov spre bucuresti, trenurile private spre zarnesti;)…si personalele din anul 1…extrem de rar venind din vest, intotdeauna din sud, dinspre buzau, pline ochi si la dus si la intors, aidoma trenurilor indiene, personale pe care le-am urat cand imi luau prieteni dragi de langa mine la fiecare sfarsit de weekend, personale in care m-am inghesuit si eu, cu Cleopatra,valiza mea galbena…personale in care am ras, am ascultat muzica, am impartit ciocolata cu ceilalti si piftele cainilor din gara brazi, spre indignarea intregii lumi:P…personale in care am plans de cateva ori, dar niciodata la fel de tare si de nestapanit ca intr-un rapid ce ma ducea acasa intr-o zi gri de aprilie…
