Am pornit cu mare somn in gene catre marea cea mare…ieri dimineata…cu mari emotii :”o intarzia trenul? O fi soare?”…trenul agale, peste Baragan, prin ceata groasa, catre Constanta, oras in care am vazut acum 10 ani cea mai frumoasa mare, intr-un sfarsit de august, o mare de o zi, mare care mi-a ramas in suflet mai mult ca alte vacante, la fel cum or sa-mi ramana si zilele astea de mare, in octombrie, cadou pentru ziua mea, cadou neasteptat de plin de soare auriu, de aer sarat-racoros si de zambete si hohote de ras sub cerul albastru si strapuns din cand in cand de tipete de pescarusi…
Gara de Nord, Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda Pod…of, Doamne, trenul asta nu mai ajunge odata? Medgidia si deja as fi coborat sa o iau pe jos de nerabdare…in sfarsit, Constanta! Am revazut locuri dragi …orasul vechi prin care m-am plimbat de atatea ori copil, sau chiar in primul an de facultate, mereu singura, nu si acum insa…printre ruine, la poarta Levantului, pe strazi in panta, sub cer cu raze cernute printre nori si zbor de pescarusi, pasi in cadenta dubla purtau un zambet larg si o inima maaareee ca marea…am oprit la statuia lui Ovidiu, “cantaretul iubirilor gingase, rapus de-al sau talent. O,tu, ce treci pe-aice, daca-ai iubit vreodata, te roaga pentru dansul: sa-i fie somnul lin!”
Coborand catre port printre casele inghetate parca in alte vremuri, am auzit din nou vocea muezinului chemand mila lui Allah peste cei bine-credinciosi…si am zambit in amintirea diminetii din ceata de pe malul Bosforului…
Casa cu lei, Casa Printesei, Cazino-ul sub plin soare, faleza, portul turistic…plaja: pustie, nisip 
ud, rece si aspru…un turn de salvamar, doua beri Golden Brau (pentru ca Silva nu aveau la primul magazin in care am intrat:P)…un fel de Vama reloaded, departe de Vama…in urechi imi suna ca in primavara Cat Empire – The Lost Song…Gulls in the sky and in my blue eye…Magic in the air…Muzica unor amintiri ce imi rasuna si acum in urechi….Vama vecheeee…perecheee…Mare, albastru giuvaier…La mer a berce mon coeur pour la vie entiere…
Si au mai fost si pasi agale pe strazi cu copaci ingalbeniti, si pranzul luat la un local dragut si hohote de ras pana la lacrimi in autobuz si nu numai…mic dejun cu toast and raspberry jelly, si Toate panzele sus la televizor:D, fidea cu lapte si o grija adresata-mi care m-a facut sa fiu foarte stangace si fragila, ca in copilarie, asa cum m-am chinuit sa nu fiu/par in ultimele trei luni…am dat jos, intre acei pereti albi cu perdele stacojii (coincidenta, la fel ca in camera mea in care am tot tesut vise ca Penelopa…) o cochilie pe care am purtat-o vreme de 3 luni, si pe care am pus-o cu durere inapoi la plecare…necajita ca tot soarele de octombrie si aerul sarat al marii m-au facut sa uit ca timpul are la poarta Levantului, anumite reguli, si ca ceasul s-a dat cu o ora inapoi…am plecat cu ora mai devreme…si m-am necajit pana la lacrimi…multumesc Selenei, turcoaicei boboace la Farmacie, care nu m-a lasat sa-mi plang necazul in tren…l-am plans citind-o pe Simone…
M-am intors in camaruta mea…si am redevenit Suzanne in her place by the river…ma pregatesc de culcare…si zambesc pe jumatate trista, pe jumatate vesela… la amintirea degetelor reci, a stropilor de apa prinsi in bucle aurii, cum gandul la curcubeele din fantana de la gara, la bordura de beton de pe faleza de la Trei Papuci…maine dimineata, cand voi iesi afara, Dambovita va mirosi a mare, si pescarusii vor tipa ca la Constanta…doua lacrimi vor curge, ca si azi in gara…dar cel mai frumos cadou de ziua mea, marea in octombrie, “toate tăcerile mării 
albastre, toate sărutările, toata liniştea nisipului rece, toata caldura soarelui auriu de octombrie din toate imbratisarile” ma vor face din nou sa zambesc…si pentru toate astea, multumesc!!!
Song of the day (joyful, but bittersweet for me) : The Kooks – Seaside
Am pornit agale catre Moscheea Albastra…de fapt am pornit cu elan, dar…nu, elanul nu-i bun in Turcia, si cu atat mai mult la Stanbul…caci risti sa scapi tocmai esenta lucrului : pitorescul … care era peste tot, de la chemarile negustorilor care te imbiau in dugheana lor, in stare sa vanda si sa negocieze cu tine si luna de pe cer … si pana la atatea lucrusoare colorate ce ti se desfasoara prin fata ochilor incat zici « aman » si te asezi pe o banca in parc sa mananci ce merinde ti-ai adus de pe drum…
aerul respira istorie…pe aici au trecut megarienii, neam de greci, apoi persii lui Darius, cu fantastica lui cavalerie asiatica, sapte sute de mii de oameni cu cai, camile si elefanti, apoi atenienii si spartanii, apoi romanii si bizantinii si la urma turcii, care il pastreaza si azi, in ciuda faptului ca multa vreme le-a facut Istanbulul cu ochiul rusilor, ce si l-au dorit intr-atat incat i-au zis Tarigrad, adica Orasul Tarilor…Mereu loc de intrepatrundere a continentelor, unde Europa isi cauta drum catre rasarit, iar Asia catre apus, Istanbulul nu are cum sa nu te copleseasca…
) ci pentru ca locul e intens populat si atent supravegheat de neamul pisicesc … mari si mici, tarcate si uni, alintatoare si obraznice, lenese si dormitande in usa fiecarei pravalii, mâtzele Istanbului sunt peste tot…din Anatolia in Rumelia…oare Turcia o avea soareci ? Nu cred.
Pe scurt, Izmir e stuuuupendo 
…si sa ajungi din nou la rascruce de civilizatii – sa vezi sanctuare crestine – casa Maicii Domnului – pe pamant turcesc – si sa ai ragazul, dupa luni si luni de zbucium, sa te gandesti o clipa si sa te rogi, intr-un loc plin de atata liniste si pace, ca pare cu siguranta prea aproape de rai…
Mi-e atat de dezordine: in camera, in ganduri, in suflet. Paradoxal, e dezordine si e pustiu – lucruri alandala zac aruncate, imprastiate in lumea mea, pe jumatate incepute, abandonate claie peste gramada – rascolesc printre ele in gand, in fiecare zi, cand merg cu metroul pana la job – calatorii zilnice ca in anul I de facultate, incarcate de un deja-vu sinistru care imi da fiori…
