Summer… iulie 28, 2009

Am promis ca scriu, dar nu reusesc sa coc ceea ce vreau, ceva sa-mi placa. donc, o sa va scriu cateva randuri, si apoi o poveste, sora buna cu cea de dinainte.

Lately, ma simt stapanita de ” Moods that take me and erase me/And I’m painted black…pink and black and blue…”, vorba cantecului , multumiri furnizorului, si nu ma refer la youtube:P. Sunt happy, si increzatoare ca “love lives in my heart, invincinbly, as a light that can not be obscured”…dar ma si sperii uneori ca asta toamna, si plang, si ma framant. Cu atat mai mult cu cat acum ma asteapta , de luni, un job, si mi-e frica sa cresc, vreau sa raman acasa si sa citesc povesti.

Acum, stau in pat, cu febra, cu o buiota care sa imi calmeze frisoanele. Mi-as dori sa stau ca duminica in faneata, sa vad soarele filtrat printre copaci si fire de iarba, cu auriu incarliontat:), sa zboare fluturi si lacuste, ca intr-un vis…sau ca intr-un film frantuzesc cu Audrey Tatou – recomand pe aceasta cale, Un long Dimanche de Fiancailles, merita!

Si acum, Povestea:
Surioara

Când Harbuzoaica a scos capul din floare, Tărcatu, fratele ei, coborâse de acum pe pământ. Avea trei zile. Pe umerii lui a căzut tot greul familiei.
Harbuzoaica era mică de tot: nu ştia măcar când trebuie să doarmă – încurca ziua cu noaptea. Tărcatu a învătaţ-o care-i ziua şi care-i noaptea, dar pentru asta trebuia s-o legene seara şi s-o trezească dimineaţa. Îi povestea câte în lună şi în stele şi, încetul cu încetul, Harbuzoaica prindea la minte.
- Bade, de unde m-a luat Curpenu?
- Te-a cumpărat.
- La ce m-a cumpărat mititică, bade? Putea să mai aştepte, să mă cumpere mare!
Tărcatu nu ştia cum să-i astupe gura şi-i căuta nod în papură:
- Mai bine spune-mi de ce eşti plină de ţărână?
- M-am jucat în pământ, bade.
- La asta văd că te duce capul. Ia numără.
- Unu.
- Mai departe.
- Eu numai până la unu ştiu.
- Nu degeaba ai cap lunguieţ. Eşti cea mai proastă din toată harbuzăria! – o mustra Tărcatu.
Harbuzoaica se acoperi cu frunza şi tăcea chitic până când o chemau la mâncare.
După masă, Tărcatu o lua din scurt:
- Cum trebuie să-i spui Curpenului?
- Mai dă-mi.
Tărcatu se înnegrea de ciudă şi o făcea uitucă şi lacomă.
Când s-au făcut mari, Tărcatu se tolănea în toată seara cu burta în sus şi asculta concertul broaştelor din lacul de lângă harbuzărie. Pe surioară n-o punea să asculte. Avea capul lunguieţ şi nu se pricepea la concerte.
La o bucată de noapte îl înghiontea Harbuzoaica:
- Bade, cine-a semănat păpuşoi pe cer?
- Acelea-s stele.
- Da’ stelele au spic?
- Au, de ce să nu aibă…
- Bade, da’ de ce cântă broaştele?
- Ca să crească harbujii.
- Nu mă amăgi, bade…
Într-o zi a apărut o colibă în harbuzărie. Harbuzoaica l-a tras de limba pe Tărcat:
- De ce are coliba aşa o gură mare?
- Ca să vadă toată harbuzăria.
- Bade, eşti şi tu prost. Cine vede cu gura?
- Lasă-mă-n pace – a bodogănit harbuzul şi s-a întors pe cea parte.
Noaptea Tărcatu a auzit paşi, dar nu s-a priceput ce şi cum. Dimineaţa a dat să-şi trezească surioara şi a înmărmurit: lângă dânsul era numai locul Harbuzoaicei şi codiţa ei.

[Later edit: Ilustratia originala:)]

Return to innocence… iulie 21, 2009

“Şi-au ales pentru cuib casa a doi bătrâni, care nu era cea mai frumoasă din sat. Şi bătrânii erau obosiţi. Copiii lor s-au făcut mari şi s-au împrăştiat prin lume, lăsându-i mamei obrazul plin de încreţituri şi doi ochi să se uite către poartă, iar tatei o cuşmă de păr alb în cap şi un băţ în mână.
Când vedeau cocostârcii stând într-un picior pe acoperişul casei – parcă le venea inima la loc şi casa nu li se părea pustie.
Cocostârcii se puneau pe gospodărit şi scoteau în fiecare primăvară câte doi-trei pui…
Bătrânii aveau o capră, care scula casa cu noaptea în cap. Baba lua un scăunel şi moşneagul un scăunel, se aşezau unul de-o parte şi altul de altă parte a caprei şi începeau să o mulgă.
- Sculaţi, măi, moşnegii au muls capra! – le şoptea mama cocostârcilor.
Baba punea laptele în ceaun şi aprindea focul în cuptoraş şi puii priveau cum urcă un drumuşor de fum în cer. Apoi când aburea pe măsuţă o mămăligă cât un ou de cocostârc, moşneagul le făcea semn cu mâna:
- Poftiţi la masă, oaspeţi de pe casă!
Puii nu înţelegeau vorba lui şi râdeau cu ciocurile.
Mai cu broscuţe, mai cu peştişori creşteau puii şi se iţeau în ogradă şi se mirau de ce poartă moşul pantaloni şi ce prinde baba cu găleata în fântână? Când se întorcea mama de la baltă, puii o dădeau jos cu întrebările, iar pe unde nu putea să le răspundă, făgăduia că o să-l întrebe pe cocostârc, care ştie multe tare, dar e mereu ocupat cu treburile bălţii.
Cum se lăsa amurgul în cuib, mama le îngâna un cântec de leagăn, unde se spunea că apa face peşti şi broscuţe numai când dorm cocostârcii. Puii pe unde îi dădeau crezare, pe unde nu, dar până la urmă capul pe aripa mamei şi îndată se făcea dimineaţă şi răsărea un soare mare.
Când le-au crescut pene şi li s-a dezgheţat mintea, moşneagul le-a făcut un zmeu de hârtie cu o coadă până la baltă. Puii au urmărit multă vreme cum se zbătea zmeul în cer, iar noaptea au visat că pot zbura. Mama le-a povestit că pe când era ea pui – moşul i-a făcut un cocostârc uriaş de lemn care trăieşte şi acum, şi le-a arătat fântâna din ogradă.
- Când voi creşte, am să-i pasc capra! – a sărit cu vorba puiul cel mare.
- Da’ eu o să-i sap cu ciocul un iaz în ogradă şi o să pun peşte într-însul – a zis cel mijlociu.
- Eu, a bânguit cel mai mic, eu o să vă ajut vouă.
Mama le-a netezit moţurile.
Au trecut câteva zile şi iată într-o seară tata le-a adus vestea că-l ia pe cel mai mare la baltă. Dis-de-dimineaţă i-a dat câteva sfaturi, s-a înălţat în aer şi a făcut trei cercuri în jurul casei. Puiul şi-a făcut vânt în urma tatei. Au poposit pe casa vecinilor. Pe urmă pe casa altui vecin. Şi tot aşa până au ajuns la baltă. A doua zi tata l-a luat şi pe cel mijlociu. Mama îl mângâia acasă pe cel mezin, care nu vroia să iee nimic în gură.
- Poate eu îs gâscă, mamă? De ce nu zbor cu fraţii mei?
- Nu mai eşti gâscă. O să-ţi vie şi ţie vremea.
Şi vremea a venit peste noapte. Tata a pornit înainte cu fraţii mai mari, iar în urma lor, cu mama, fâl-fâl – bătea din aripi puiul cel mic.
Le-a plăcut balta. Poţi să faci câţi paşi vrei – pe un mal şi pe altul. Poţi să prinzi o broască şi să-i dai drumul. Apoi ce de cocostârci sunt aici! Şi bâtlani, şi raţe sălbatice. Puiul cel mare străbate în lung şi-n lat Ţara Broaştelor şi face pe grozavul. Cel mijlociu şi-a găsit nişte rude de pe tată şi înnopta în satul vecin. Pe socoteala celui mic a rămas şi capra moşneagului, şi iazul, care trebiie să-l sape în ogradă cu ciocul. Dar ce putea să facă micul, decât să se ţină de fusta mamei?
Degrabă zilele s-au făcut reci spre seară, moşul din ogradă s-a vârfuit cu o cuşmă, iar broaştele scot tot mai rar capul din apă. Cocostârcii şi-au luat rămas bun de le cuib şi au coborât în luncă, unde aveau să vină şi cei din satele vecine. Ba se arăta unul, ba doi-trei de-o dată şi până la prânz s-au adunat în luncă un cârd întreg. Un cocostârc bătrân i-a numărat şi a zis că-s toţi.
Când cocostârcii şi-au întors capetele spre ţările calde şi-şi întind aripile să-şi iee zborul – mezinul a văzut în iarbă o crenguţă şi a tresărit. A luat-o tot atunci în cioc şi a zburat înapoi spre casa bătrânilor şi i-a dat drumul lângă cuptoraş. Apoi a făcut câteva rotocoale deasupra ogrăzii şi a plecat să-şi ajungă cârdul. “

O poveste din copilărie, din cartea Cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli…

should I erase and rewind…şi să plec să-mi ajung cârdul? să-mi “văd de viaţa mea?”

Quare id faciam, fortasse requiris?
Nescio, sed fieri sentio et excrucior.

Şi ceru-mi spune, fugi, că eu plătesc! iulie 14, 2009

Plecări…toată lumea pleacă…şi sunt printre puţinele plecări care nu mă întristează…Cristi a plecat la Budapesta, Cosmin in Spania, Oana pleacă la Berlin mâine…Noi plecăm mâine, la Sulina:D

E atâta nerăbdare în mine, încât am început de trei ori bagajul, după ce m-am gândit foarte mult ce să iau cu mine…dar am un dor de ducă…că soarele de pe cer şi nisipul pe care îl găsesc acolo mi-ar fi deajuns…o pijama albastră şi o cămaşă albă… Nisipul sa fie ud,iar marea un pic amara…Vrei soare, soare iti dau…

„Plecăm, Olguţa?

Plecăm, Vania!”

Plecăm!!!

Noapte, Gara, Rucsac,Trenuri, Bărăgan, Soare, Câmpuri de floarea soarelui cât vezi cu ochii, lanuri aurii…Piersici…Tulcea, Dunăre, Vapor, Sulina.Mare.

Şi nu ştiu, fie ce-o fi, dar fac o baie cum ajung!

Încă puţin…

Roule carrosse!

Later edit:

My goose bumps se amplifică la auzul acestei melodii, ale cărui versuri vi le las aici:

Pasărea Colibri – În tren

E larma si trenul sta gata sa plece,

Vagonul se umple de oameni straini.

Mi-e inima stransa, e sapte si zece,

Ma-ntorc la fereastra si stau ca pe spini.

Da-i baiete drumul ca n-avem rabdare,

E gata, un suier, un repede zvon

Si simt ca se misca cu noi, salutare!

Trec umbre grabite pe langa vagon.

Acum, pe de laturi incep sa ramana

Semnale, macazuri, vagoane si fum.

Trec umbre de oameni cu steaguri in mana

Si trenul, navalnic, se-asterne la drum.

Adio, adio, romantica urbe,

Adio zadarnic si dulce trecut!

Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,

Scot capul afara si lung te salut!

Orasul ramane sclipind in lumina,

Biserici si case, deodata apun.

In fata ne cade o verde cortina

Si trenul alearga, alearga nebun.

Se schimba decorul, privelisti sure,

Un ses peste care trec umbre de nori,

Un drum singuratic, un colt de padure

Cu varfuri uscate si cuiburi de ciori.

In arie larga se-nvarte pamantul

Si fuge-n rotire intregul teren,

Pe netede campuri ne ducem ca vantul,

Cantoanele albe se uita la tren.

Esprits du déluge …la masa umbrelor… iulie 12, 2009

Am stat într-o seara ploioasă de iunie, puţin înainte de licenţă, la masă cu părinţii mei şi mătuşa-mea, sora bunicii mele, mama naşilor mei de botez…nu vă pot povesti ce greu mi-a fost să privesc caseta de la festivitatea de absolvire împreună cu ea…să o aud vorbind cu aproape aceeaşi voce, în casa în care fiecare cameră încă mai respiră prezenţa Ei…mi-a fost greu să imi înghit nodul din gât, la fel ca atunci când i-am auzit urările de La mulţi ani de ziua mea toamna trecută…şi, aşa cum mi-am imaginat că au fost şi Ei, stinşii mei bunici în sală…în seara aia, depănând amintiri în jurul mesei, i-am simţit atât de aproape, aproape fizic…erau acolo, în vorbele noastre, şi mamaia, şi tataia, şi mâca şi tâca, şi naşu’ şi unchiu’ tudorică, si mătuşa florica, şi tataie bucur, şi coana mare – toţi, vii si veseli, oameni plini de viaţă, aşa cum îi ştiam când erau…acum, erau doar umbre care veneau uşor, luminate slab, ca un lanţ de diapozitive cu strălucire aurie…erau acolo, ca într-o evocare de emil gârleanu, în chipuri de demult, sau ca în casa bunicilor lui teodoreanu…îi vedeam în flash-uri ca dintr-un film vechi, în curte şi în grădină…şi am simţit că stau şi ei cu noi la masă, ca o adiere prin odăile copilăriei mele…

Am scris acest text în amintirea unei seri ploioase de vara târzie, când am mâncat peşte fript cu naşa, naşu, mamaia şi iuliana, în curtea plină de apă, în chioşc, cu ploaia ca o perdea în jurul nostru…
„umbre ai şi tu, cititorule, călător spre moarte, frate al trecerii mele”…

later edit: poza – Coana Elena şi Conu’ Nicolae Bucur,străbunicii mei, la nunta lor, în anii 30.