And nothing else matters… octombrie 25, 2009

Am pornit cu mare somn in gene catre marea cea mare…ieri dimineata…cu mari emotii :”o intarzia trenul? O fi soare?”…trenul agale, peste Baragan, prin ceata groasa, catre Constanta, oras in care am vazut acum 10 ani cea mai frumoasa mare, intr-un sfarsit de august, o mare de o zi, mare care mi-a ramas in suflet mai mult ca alte vacante, la fel cum or sa-mi ramana si zilele astea de mare, in octombrie, cadou pentru ziua mea, cadou neasteptat de plin de soare auriu, de aer sarat-racoros si de zambete si hohote de ras sub cerul albastru si strapuns din cand in cand de tipete de pescarusi…

Gara de Nord, Lehliu, Ciulnita, Fetesti, Cernavoda Pod…of, Doamne, trenul asta nu mai ajunge odata? Medgidia si deja as fi coborat sa o iau pe jos de nerabdare…in sfarsit, Constanta! Am revazut locuri dragi …orasul vechi prin care m-am plimbat de atatea ori copil, sau chiar in primul an de facultate, mereu singura, nu si acum insa…printre ruine, la poarta Levantului, pe strazi in panta, sub cer cu raze cernute printre nori si zbor de pescarusi, pasi in cadenta dubla purtau un zambet larg si o inima maaareee ca marea…am oprit la statuia lui Ovidiu, “cantaretul iubirilor gingase, rapus de-al sau talent. O,tu, ce treci pe-aice, daca-ai iubit vreodata, te roaga pentru dansul: sa-i fie somnul lin!”

Coborand catre port printre casele inghetate parca in alte vremuri, am auzit din nou vocea muezinului chemand mila lui Allah peste cei bine-credinciosi…si am zambit in amintirea diminetii din ceata de pe malul Bosforului…

Casa cu lei, Casa Printesei, Cazino-ul sub plin soare, faleza, portul turistic…plaja: pustie, nisip ud, rece si aspru…un turn de salvamar, doua beri Golden Brau (pentru ca Silva nu aveau la primul magazin in care am intrat:P)…un fel de Vama reloaded, departe de Vama…in urechi imi suna ca in primavara Cat Empire – The Lost Song…Gulls in the sky and in my blue eye…Magic in the air…Muzica unor amintiri ce imi rasuna si acum in urechi….Vama vecheeee…perecheee…Mare, albastru giuvaier…La mer a berce mon coeur pour la vie entiere…

Si au mai fost si pasi agale pe strazi cu copaci ingalbeniti, si pranzul luat la un local dragut si hohote de ras pana la lacrimi in autobuz si nu numai…mic dejun cu toast and raspberry jelly, si Toate panzele sus la televizor:D, fidea cu lapte si o grija adresata-mi care m-a facut sa fiu foarte stangace si fragila, ca in copilarie, asa cum m-am chinuit sa nu fiu/par in ultimele trei luni…am dat jos, intre acei pereti albi cu perdele stacojii (coincidenta, la fel ca in camera mea in care am tot tesut vise ca Penelopa…) o cochilie pe care am purtat-o vreme de 3 luni, si pe care am pus-o cu durere inapoi la plecare…necajita ca tot soarele de octombrie si aerul sarat al marii m-au facut sa uit ca timpul are la poarta Levantului, anumite reguli, si ca ceasul s-a dat cu o ora inapoi…am plecat cu ora mai devreme…si m-am necajit pana la lacrimi…multumesc Selenei, turcoaicei boboace la Farmacie, care nu m-a lasat sa-mi plang necazul in tren…l-am plans citind-o pe Simone…

M-am intors in camaruta mea…si am redevenit Suzanne in her place by the river…ma pregatesc de culcare…si zambesc pe jumatate trista, pe jumatate vesela… la amintirea degetelor reci, a stropilor de apa prinsi in bucle aurii, cum gandul la curcubeele din fantana de la gara, la bordura de beton de pe faleza de la Trei Papuci…maine dimineata, cand voi iesi afara, Dambovita va mirosi a mare, si pescarusii vor tipa ca la Constanta…doua lacrimi vor curge, ca si azi in gara…dar cel mai frumos cadou de ziua mea, marea in octombrie, “toate tăcerile mării albastre, toate sărutările, toata liniştea nisipului rece, toata caldura soarelui auriu de octombrie din toate imbratisarile” ma vor face din nou sa zambesc…si pentru toate astea, multumesc!!!

Song of the day (joyful, but bittersweet for me) : The Kooks – Seaside

The picture of life you have seen is the frame of the self you have been… octombrie 18, 2009

Amintindu-mi de “ce faceam anul trecut pe vremea asta” si rasfoind, virtual, albume cu fotografii, mi-am dat seama ca la transferul de bloguri de pe 360 pe Wp, unul s-a pierdut: blogul despre Turcia. Cum mi-a fost draga saptamana aia de vis, m-am gandit sa dau share impresiilor de atunci, asa cum le-am transcris la putina vreme dupa sosire….

Cu mii de ganduri in cap despre « cum va fi », am pornit la drum catre orasul gloriei sultanilor si al misterului saraiurilor cu cadane, al temutei Edi-Kule si al misteriosului Topkapı, al Sfintei Sofia si al tuturor minunilor lumii intinse de la Sultan Ahmet Geami la Turnul Galatei si de la malul Bosforului la bazarul populat de negustorii din neamul lui Agop-efendi, vorbitori de o romaneasca invatata de la Ismail cel sugubet, in care cel mai des intalnit cuvant era Hagi, Hagi…(destul de impresionanta gloria unui roman prin locurile unde alta data demult stapanea mania atotputernica a sultanilor, stapani si peste suflete de ghiauri romani…)
Si daca idei despre cum va fi erau destul de vag-romantice si de ispiratie romanesca (de la Ionel Teodoreanu si Radu Tudoran citire…) experienta in sine te poate lasa cu totul speechless…
In primul rand…sosirea…dupa un drum « initiatic » prin tara vecina si prietena (dar ale carei drumuri si vamesi se pare ca nu aveau cunostiinta despre simpatia noastra pentru castraveti)…am ajuns pe malul marii Marmara.
Ne-am desteptat in ceata, cu strigatul muezinului chemand mila lui Allah peste toti cei bine-credinciosi…rugaciunea se revarsa ca o boare peste casele unui oras inca adormit, dar a carui inima o puteai simti vibrand cu puterea unor secole ce-l modelasera intr-un loc unic, in fata caruia te incercau deopotriva si groaza, si admiratia si extazul…
Am pornit agale catre Moscheea Albastra…de fapt am pornit cu elan, dar…nu, elanul nu-i bun in Turcia, si cu atat mai mult la Stanbul…caci risti sa scapi tocmai esenta lucrului : pitorescul … care era peste tot, de la chemarile negustorilor care te imbiau in dugheana lor, in stare sa vanda si sa negocieze cu tine si luna de pe cer … si pana la atatea lucrusoare colorate ce ti se desfasoara prin fata ochilor incat zici « aman » si te asezi pe o banca in parc sa mananci ce merinde ti-ai adus de pe drum…
Sultan Ahmet Giami…pe vizavi de Sfanta Sofia, construita dupa chipul si asemanarea celei dintai biserici imperiale, cu ziduri cenusii de piatra care ascund in interior toata migala arabescurilor si toata vraja luminii filtrata prin vitralii albastre ca apa Bosforului…
Sfanta Sofia…pe vizavi de Sultan Ahmet Giami, cu ziduri rosii si cu tacerea veacurilor adanc ascunsa in ziduri…ce sta acolo inca din vremea cand Istanbul se numea Constantinopol si de zidurile sale se loveau deopotriva cu aceasi ineficienta si vanturile si armatele…
Doua civilizatii…Bizant si Islam…odata stapane, acum doar fior prin paginile cartilor de istorie si in lupta doar in lumea AoE (aviz cunoscatorilor)…desi demult apuse ca forta politica, sunt inca prezente prin tot ceea ce danuie in Istanbul…trecand prin poarta de la Topkapı, nu poti sa nu simti sub intunericul arcadei umbra tuturor veacurilor…aerul respira istorie…pe aici au trecut megarienii, neam de greci, apoi persii lui Darius, cu fantastica lui cavalerie asiatica, sapte sute de mii de oameni cu cai, camile si elefanti, apoi atenienii si spartanii, apoi romanii si bizantinii si la urma turcii, care il pastreaza si azi, in ciuda faptului ca multa vreme le-a facut Istanbulul cu ochiul rusilor, ce si l-au dorit intr-atat incat i-au zis Tarigrad, adica Orasul Tarilor…Mereu loc de intrepatrundere a continentelor, unde Europa isi cauta drum catre rasarit, iar Asia catre apus, Istanbulul nu are cum sa nu te copleseasca…
Si treci mirat, catre forfota orasului care acum e trezit de-a binelea…cafenele in asteptare de musterii, ulite cu pravalii de covoare si bijuterii, fiecare cu Ibrahim al ei, si fiecare cu motanul ei pazitor…caci aici nu exista caini « comunitari » (si nu pentru ca Turcia nu e inca in Uniune ) ci pentru ca locul e intens populat si atent supravegheat de neamul pisicesc … mari si mici, tarcate si uni, alintatoare si obraznice, lenese si dormitande in usa fiecarei pravalii, mâtzele Istanbului sunt peste tot…din Anatolia in Rumelia…oare Turcia o avea soareci ? Nu cred.
Bosforul…albastru… Fara corabii si barcazuri grecesti, asa cum il vedea mintea mea de copil care se uita de fiecare data la « Toate panzele sus ». Dar la fel de clocotitor, de populat si de plin de viata. Pescari, pesti, pescarusi, vanzatori ambulanti – de castane, fistic, porumb fiert, simigi – localnici si turisti…furnicar de oameni care te fura si nu-ti dai seama ca timpul trece..si-nainte cu poveste…drum intins inca mai este…
Trecand in goana prin magazine…un semn de carte, o esarfa, o fata de perna…o atentie, o maslina… ajungem din nou la agentie… unii fac glume in asteptarea microbuzului pentru aeroport…si deh…cine se joaca cu focul se prajeste…> : ) …
Aeroport…Check in…Cizmele jos…Duty –free – mai bine duti tari, cu asa preturi…de la ce poarta pleaca avionul ? 111 ! e nah.. ! 104 ! ce vorbesti ma, e 101 toata ziua !, cu toate ca acuma e seara, iar oboseala isi spune cuvantul, plus ca nu trebuie sa uitam ca ne aflam la poarta Levantului, unde timpul le stie pe ale sale si oamenii stiu ca timp e destul pentru toti…dupa five turkish minutes de asteptare la imbarcare, decolam…ehe, multam fain tata, ca mergeai des cu mine in oraselul copiilor si iarna si la mare (desi iarna nu-i ca vara si muntele nu-i ca marea ) , caci decolarea a fost cam ca tiribomba cu elicoptere de la Costinesti. Viteza parca se simte totusi altfel in Airbus-ul A340 al companiei Turkish Airlines…
Aterizarea…domestic arrivals terminal…bagajele sosesc…si asteptam…finlandezii, suedezii, polonezii … cu totii in autocar…pornim spre hotel…si ceea ce a urmat nu poate fi descris…caci fiecare minut si fiecare clipa au fost o incantare…
Pe scurt, Izmir e stuuuupendo …pentru ca mi-a amintit de cand credeam k tot ce zboara se mananca (in sensul caat se poate de pozitiv) si ca e bine sa te avanti in viata cu toata forta celor 17 ani ai tai, pentru ca m-a invatat multe despre oameni, in primul rand, pentru ca a insemnat a life-time experience ( si nu, nu e o dulcegarie, iar cine nu isi da seama de capacitatea de open-mind a unui astfel de schimb cultural poarta cu siguranta nu ochelari cu lentile heliomate, ci ochelari de cal) . . . la nivel uman si de friendship, merita 12 points din 10 … nu neaparat ca as fi fost eu excesiv de sociabila, nu pentru ca mi-au placut copilasii de acolo ca semanau cu gasca mea din liceu, ci si pentru ca mi-a aratat, privind din exterior, nu fara fascinatie, ce inseamna the power of ONE, putere de a fascina si de a fermeca prin tot, pe toti si toate…si nu pot decat sa ma bucur de ceea ce vad si sa pretuiesc si sa admir si mai tare decat am facut-o pana acum…
Cat despre Izmir ca loc – e magic – munte cu mare – palmieri cu pini…bazar oriental si cartiere occidentale…femei cu iasmac si cluburi de noapte, dorinta de unitate in diversitate, dar si nationalism (e ceva sa-l vezi pe Ataturk venerat aproape fanatic, pretutindeni), cu forfota de lume si masini si vapoare si pe mare si pe uscat…civilizatie si primitivism…si locuri si mai vechi decat ulitele Constantinopolului…ma refer la Efes (nu berea ) … calcand printre ruine de marmura alba, printre coloane ionice si corintice, nu poti sa nu-ti tii capul ca un Alexandru, mai ales cand te intampina porticuri elenistice si statui ale zeitei Victoria, si ici colo accente de sincretism cu Egiptul Antic, homeland of Pharaohs… …si sa ajungi din nou la rascruce de civilizatii – sa vezi sanctuare crestine – casa Maicii Domnului – pe pamant turcesc – si sa ai ragazul, dupa luni si luni de zbucium, sa te gandesti o clipa si sa te rogi, intr-un loc plin de atata liniste si pace, ca pare cu siguranta prea aproape de rai…
Si, Doamne, cate au mai fost…hotelul luxos ca un transatlantic antebelic (Titanic ?:P), cu paturi ca saltelele din haremul padisahului, cu bai cu oglinzi si marmura, cu croissante pariziene la micul dejun bufet suedez – ei poftim, interculturalitate da capo al fine …
Si atelierul de ceramica, si fabrica de hartie – how it’s made – Discovery Channel broadcasting live – si seara interculturala – cu mamaliga si Brasoveanca si peripetii tehnologice…magazine de toate felurile ( 5-storey high Zara !!!), tocmeli in bazar ca in anecdote, narghilea ca la mama ei, baclavale, rahat si rauri intregi de ceai…sa tot fii turc si sa locuiesti in Izmir…
Au fost si minusuri, si momente mai putin vesele, cum ar fi the long way back home , si tristetea plecarii, dar all in all, a meritat pe deplin…si ca distractie, dar mai ales ca experienta – pentru ca nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai…

Later edit>Mi-e dor de mare, iar…atat de dor incat m-as sui in primul tren…daca ar fi vara…dar mi-e un pic frica de gari ploioase…

Song of the day: Cargo – Povestiri din gara

Summer moved on…about 60 days and 60 nights ago… octombrie 11, 2009

Dezordine…asta simt acum…motivele pentru care am lipsit vreme atat de indelungata de pe blog tin in mare parte de ravasirea unor sertare cu dileme existentiale, cu amintiri, stari si sentimente ingropate in cufere batrane si ferecate cu lacate grele de fier ale caror chei credeam a le fi pierdut de vreun an incoace…

Mi-e atat de dezordine: in camera, in ganduri, in suflet. Paradoxal, e dezordine si e pustiu – lucruri alandala zac aruncate, imprastiate in lumea mea, pe jumatate incepute, abandonate claie peste gramada – rascolesc printre ele in gand, in fiecare zi, cand merg cu metroul pana la job – calatorii zilnice ca in anul I de facultate, incarcate de un deja-vu sinistru care imi da fiori…

Am asteptat toamna asta, cu dor de mare in suflet, cu dor de fosnet de frunze aurii ca firele de iarba din poiana de la Corbu, impletite in carlionti…cu dor de miros de crizanteme si tufanele…cu dor de facultate…
Toamna a venit…plecari au inceput, peste mari si tari, sau doar la mare…pasarile mele calatoare, ce mi-au cantat ultimele doua veri…sunt departe…si eu am ramas, cu inima in maini, ca pe un peron de gara intr-o duminica ploioasa…

Am vrut de multe ori sa reiau scrisul, si multe noduri in gat m-au oprit…a nu se intelege totusi ca sunt picata iremediabil in butoiul cu melancolie…Exista si momente in care rad cu lacrimi…invat sa conduc, stangace si tematoare, pe campuri pustii si drumuri de tara colbuite…merg saptamanal prin satele din jurul Bucurestiului, ceea ce ma face sa-mi fie dor de Tara mea cea vesnic verde, cu livada, catei si tufe de zmeura – Tara care mi-a fost casa anul asta mai mult decat ma asteptam…

Visez cu ochii deschisi in metrou la zile trecute si viitoare, zambesc mereu, cu gandul departe, departe peste Baragan, peste Dunare, catre marea cea mare si albastra, inca sub aura albastra a zilele de inceput de vara…Astept sa plec peste mari, in tara in care am visat sa ajung, cu castele, ceturi de matase gri si dealuri verzi…nu mai e mult pana atunci…succubus, fantassyo, be prepared!!! We’re gonna rock and roll…and drink and whatever may be there:D
All in all, intr-un oras gri, sunt inca destule pete de culoare: pardesiul verde, castanele(desi nu-s de pe Bulevard), frunzele din Cotroceni, trei pere aurii si parfumate si cinci crizanteme galbene de culoarea inghetatei de vanilie…
Iar toamna asta, uneori calduta, uneori cu frig piscator, e la fel de mood-swingy ca si mine…mi-e dor de lumina de miere aurie a duminicii din poiana, dar iarna nu e departe…bingo crepuscule, yupii tralala:P

Later edit: dezordinea din camera s-a remediat relativ aseara…am draperii stacojii – so pretty in scarlet, camera mea sta cuminte cat eu ma voi plimba…
Song of the day: Mircea Baniciu – Frunza

Summer… iulie 28, 2009

Am promis ca scriu, dar nu reusesc sa coc ceea ce vreau, ceva sa-mi placa. donc, o sa va scriu cateva randuri, si apoi o poveste, sora buna cu cea de dinainte.

Lately, ma simt stapanita de ” Moods that take me and erase me/And I’m painted black…pink and black and blue…”, vorba cantecului , multumiri furnizorului, si nu ma refer la youtube:P. Sunt happy, si increzatoare ca “love lives in my heart, invincinbly, as a light that can not be obscured”…dar ma si sperii uneori ca asta toamna, si plang, si ma framant. Cu atat mai mult cu cat acum ma asteapta , de luni, un job, si mi-e frica sa cresc, vreau sa raman acasa si sa citesc povesti.

Acum, stau in pat, cu febra, cu o buiota care sa imi calmeze frisoanele. Mi-as dori sa stau ca duminica in faneata, sa vad soarele filtrat printre copaci si fire de iarba, cu auriu incarliontat:), sa zboare fluturi si lacuste, ca intr-un vis…sau ca intr-un film frantuzesc cu Audrey Tatou – recomand pe aceasta cale, Un long Dimanche de Fiancailles, merita!

Si acum, Povestea:
Surioara

Când Harbuzoaica a scos capul din floare, Tărcatu, fratele ei, coborâse de acum pe pământ. Avea trei zile. Pe umerii lui a căzut tot greul familiei.
Harbuzoaica era mică de tot: nu ştia măcar când trebuie să doarmă – încurca ziua cu noaptea. Tărcatu a învătaţ-o care-i ziua şi care-i noaptea, dar pentru asta trebuia s-o legene seara şi s-o trezească dimineaţa. Îi povestea câte în lună şi în stele şi, încetul cu încetul, Harbuzoaica prindea la minte.
- Bade, de unde m-a luat Curpenu?
- Te-a cumpărat.
- La ce m-a cumpărat mititică, bade? Putea să mai aştepte, să mă cumpere mare!
Tărcatu nu ştia cum să-i astupe gura şi-i căuta nod în papură:
- Mai bine spune-mi de ce eşti plină de ţărână?
- M-am jucat în pământ, bade.
- La asta văd că te duce capul. Ia numără.
- Unu.
- Mai departe.
- Eu numai până la unu ştiu.
- Nu degeaba ai cap lunguieţ. Eşti cea mai proastă din toată harbuzăria! – o mustra Tărcatu.
Harbuzoaica se acoperi cu frunza şi tăcea chitic până când o chemau la mâncare.
După masă, Tărcatu o lua din scurt:
- Cum trebuie să-i spui Curpenului?
- Mai dă-mi.
Tărcatu se înnegrea de ciudă şi o făcea uitucă şi lacomă.
Când s-au făcut mari, Tărcatu se tolănea în toată seara cu burta în sus şi asculta concertul broaştelor din lacul de lângă harbuzărie. Pe surioară n-o punea să asculte. Avea capul lunguieţ şi nu se pricepea la concerte.
La o bucată de noapte îl înghiontea Harbuzoaica:
- Bade, cine-a semănat păpuşoi pe cer?
- Acelea-s stele.
- Da’ stelele au spic?
- Au, de ce să nu aibă…
- Bade, da’ de ce cântă broaştele?
- Ca să crească harbujii.
- Nu mă amăgi, bade…
Într-o zi a apărut o colibă în harbuzărie. Harbuzoaica l-a tras de limba pe Tărcat:
- De ce are coliba aşa o gură mare?
- Ca să vadă toată harbuzăria.
- Bade, eşti şi tu prost. Cine vede cu gura?
- Lasă-mă-n pace – a bodogănit harbuzul şi s-a întors pe cea parte.
Noaptea Tărcatu a auzit paşi, dar nu s-a priceput ce şi cum. Dimineaţa a dat să-şi trezească surioara şi a înmărmurit: lângă dânsul era numai locul Harbuzoaicei şi codiţa ei.

[Later edit: Ilustratia originala:)]

Return to innocence… iulie 21, 2009

“Şi-au ales pentru cuib casa a doi bătrâni, care nu era cea mai frumoasă din sat. Şi bătrânii erau obosiţi. Copiii lor s-au făcut mari şi s-au împrăştiat prin lume, lăsându-i mamei obrazul plin de încreţituri şi doi ochi să se uite către poartă, iar tatei o cuşmă de păr alb în cap şi un băţ în mână.
Când vedeau cocostârcii stând într-un picior pe acoperişul casei – parcă le venea inima la loc şi casa nu li se părea pustie.
Cocostârcii se puneau pe gospodărit şi scoteau în fiecare primăvară câte doi-trei pui…
Bătrânii aveau o capră, care scula casa cu noaptea în cap. Baba lua un scăunel şi moşneagul un scăunel, se aşezau unul de-o parte şi altul de altă parte a caprei şi începeau să o mulgă.
- Sculaţi, măi, moşnegii au muls capra! – le şoptea mama cocostârcilor.
Baba punea laptele în ceaun şi aprindea focul în cuptoraş şi puii priveau cum urcă un drumuşor de fum în cer. Apoi când aburea pe măsuţă o mămăligă cât un ou de cocostârc, moşneagul le făcea semn cu mâna:
- Poftiţi la masă, oaspeţi de pe casă!
Puii nu înţelegeau vorba lui şi râdeau cu ciocurile.
Mai cu broscuţe, mai cu peştişori creşteau puii şi se iţeau în ogradă şi se mirau de ce poartă moşul pantaloni şi ce prinde baba cu găleata în fântână? Când se întorcea mama de la baltă, puii o dădeau jos cu întrebările, iar pe unde nu putea să le răspundă, făgăduia că o să-l întrebe pe cocostârc, care ştie multe tare, dar e mereu ocupat cu treburile bălţii.
Cum se lăsa amurgul în cuib, mama le îngâna un cântec de leagăn, unde se spunea că apa face peşti şi broscuţe numai când dorm cocostârcii. Puii pe unde îi dădeau crezare, pe unde nu, dar până la urmă capul pe aripa mamei şi îndată se făcea dimineaţă şi răsărea un soare mare.
Când le-au crescut pene şi li s-a dezgheţat mintea, moşneagul le-a făcut un zmeu de hârtie cu o coadă până la baltă. Puii au urmărit multă vreme cum se zbătea zmeul în cer, iar noaptea au visat că pot zbura. Mama le-a povestit că pe când era ea pui – moşul i-a făcut un cocostârc uriaş de lemn care trăieşte şi acum, şi le-a arătat fântâna din ogradă.
- Când voi creşte, am să-i pasc capra! – a sărit cu vorba puiul cel mare.
- Da’ eu o să-i sap cu ciocul un iaz în ogradă şi o să pun peşte într-însul – a zis cel mijlociu.
- Eu, a bânguit cel mai mic, eu o să vă ajut vouă.
Mama le-a netezit moţurile.
Au trecut câteva zile şi iată într-o seară tata le-a adus vestea că-l ia pe cel mai mare la baltă. Dis-de-dimineaţă i-a dat câteva sfaturi, s-a înălţat în aer şi a făcut trei cercuri în jurul casei. Puiul şi-a făcut vânt în urma tatei. Au poposit pe casa vecinilor. Pe urmă pe casa altui vecin. Şi tot aşa până au ajuns la baltă. A doua zi tata l-a luat şi pe cel mijlociu. Mama îl mângâia acasă pe cel mezin, care nu vroia să iee nimic în gură.
- Poate eu îs gâscă, mamă? De ce nu zbor cu fraţii mei?
- Nu mai eşti gâscă. O să-ţi vie şi ţie vremea.
Şi vremea a venit peste noapte. Tata a pornit înainte cu fraţii mai mari, iar în urma lor, cu mama, fâl-fâl – bătea din aripi puiul cel mic.
Le-a plăcut balta. Poţi să faci câţi paşi vrei – pe un mal şi pe altul. Poţi să prinzi o broască şi să-i dai drumul. Apoi ce de cocostârci sunt aici! Şi bâtlani, şi raţe sălbatice. Puiul cel mare străbate în lung şi-n lat Ţara Broaştelor şi face pe grozavul. Cel mijlociu şi-a găsit nişte rude de pe tată şi înnopta în satul vecin. Pe socoteala celui mic a rămas şi capra moşneagului, şi iazul, care trebiie să-l sape în ogradă cu ciocul. Dar ce putea să facă micul, decât să se ţină de fusta mamei?
Degrabă zilele s-au făcut reci spre seară, moşul din ogradă s-a vârfuit cu o cuşmă, iar broaştele scot tot mai rar capul din apă. Cocostârcii şi-au luat rămas bun de le cuib şi au coborât în luncă, unde aveau să vină şi cei din satele vecine. Ba se arăta unul, ba doi-trei de-o dată şi până la prânz s-au adunat în luncă un cârd întreg. Un cocostârc bătrân i-a numărat şi a zis că-s toţi.
Când cocostârcii şi-au întors capetele spre ţările calde şi-şi întind aripile să-şi iee zborul – mezinul a văzut în iarbă o crenguţă şi a tresărit. A luat-o tot atunci în cioc şi a zburat înapoi spre casa bătrânilor şi i-a dat drumul lângă cuptoraş. Apoi a făcut câteva rotocoale deasupra ogrăzii şi a plecat să-şi ajungă cârdul. “

O poveste din copilărie, din cartea Cuşma lui Guguţă, de Spiridon Vangheli…

should I erase and rewind…şi să plec să-mi ajung cârdul? să-mi “văd de viaţa mea?”

Quare id faciam, fortasse requiris?
Nescio, sed fieri sentio et excrucior.

Şi ceru-mi spune, fugi, că eu plătesc! iulie 14, 2009

Plecări…toată lumea pleacă…şi sunt printre puţinele plecări care nu mă întristează…Cristi a plecat la Budapesta, Cosmin in Spania, Oana pleacă la Berlin mâine…Noi plecăm mâine, la Sulina:D

E atâta nerăbdare în mine, încât am început de trei ori bagajul, după ce m-am gândit foarte mult ce să iau cu mine…dar am un dor de ducă…că soarele de pe cer şi nisipul pe care îl găsesc acolo mi-ar fi deajuns…o pijama albastră şi o cămaşă albă… Nisipul sa fie ud,iar marea un pic amara…Vrei soare, soare iti dau…

„Plecăm, Olguţa?

Plecăm, Vania!”

Plecăm!!!

Noapte, Gara, Rucsac,Trenuri, Bărăgan, Soare, Câmpuri de floarea soarelui cât vezi cu ochii, lanuri aurii…Piersici…Tulcea, Dunăre, Vapor, Sulina.Mare.

Şi nu ştiu, fie ce-o fi, dar fac o baie cum ajung!

Încă puţin…

Roule carrosse!

Later edit:

My goose bumps se amplifică la auzul acestei melodii, ale cărui versuri vi le las aici:

Pasărea Colibri – În tren

E larma si trenul sta gata sa plece,

Vagonul se umple de oameni straini.

Mi-e inima stransa, e sapte si zece,

Ma-ntorc la fereastra si stau ca pe spini.

Da-i baiete drumul ca n-avem rabdare,

E gata, un suier, un repede zvon

Si simt ca se misca cu noi, salutare!

Trec umbre grabite pe langa vagon.

Acum, pe de laturi incep sa ramana

Semnale, macazuri, vagoane si fum.

Trec umbre de oameni cu steaguri in mana

Si trenul, navalnic, se-asterne la drum.

Adio, adio, romantica urbe,

Adio zadarnic si dulce trecut!

Din goana, cand trenul se-ndoaie la curbe,

Scot capul afara si lung te salut!

Orasul ramane sclipind in lumina,

Biserici si case, deodata apun.

In fata ne cade o verde cortina

Si trenul alearga, alearga nebun.

Se schimba decorul, privelisti sure,

Un ses peste care trec umbre de nori,

Un drum singuratic, un colt de padure

Cu varfuri uscate si cuiburi de ciori.

In arie larga se-nvarte pamantul

Si fuge-n rotire intregul teren,

Pe netede campuri ne ducem ca vantul,

Cantoanele albe se uita la tren.

Esprits du déluge …la masa umbrelor… iulie 12, 2009

Am stat într-o seara ploioasă de iunie, puţin înainte de licenţă, la masă cu părinţii mei şi mătuşa-mea, sora bunicii mele, mama naşilor mei de botez…nu vă pot povesti ce greu mi-a fost să privesc caseta de la festivitatea de absolvire împreună cu ea…să o aud vorbind cu aproape aceeaşi voce, în casa în care fiecare cameră încă mai respiră prezenţa Ei…mi-a fost greu să imi înghit nodul din gât, la fel ca atunci când i-am auzit urările de La mulţi ani de ziua mea toamna trecută…şi, aşa cum mi-am imaginat că au fost şi Ei, stinşii mei bunici în sală…în seara aia, depănând amintiri în jurul mesei, i-am simţit atât de aproape, aproape fizic…erau acolo, în vorbele noastre, şi mamaia, şi tataia, şi mâca şi tâca, şi naşu’ şi unchiu’ tudorică, si mătuşa florica, şi tataie bucur, şi coana mare – toţi, vii si veseli, oameni plini de viaţă, aşa cum îi ştiam când erau…acum, erau doar umbre care veneau uşor, luminate slab, ca un lanţ de diapozitive cu strălucire aurie…erau acolo, ca într-o evocare de emil gârleanu, în chipuri de demult, sau ca în casa bunicilor lui teodoreanu…îi vedeam în flash-uri ca dintr-un film vechi, în curte şi în grădină…şi am simţit că stau şi ei cu noi la masă, ca o adiere prin odăile copilăriei mele…

Am scris acest text în amintirea unei seri ploioase de vara târzie, când am mâncat peşte fript cu naşa, naşu, mamaia şi iuliana, în curtea plină de apă, în chioşc, cu ploaia ca o perdea în jurul nostru…
„umbre ai şi tu, cititorule, călător spre moarte, frate al trecerii mele”…

later edit: poza – Coana Elena şi Conu’ Nicolae Bucur,străbunicii mei, la nunta lor, în anii 30.

A day to die for:D iunie 30, 2009

Facultatea s-a terminat in acelasi fel in care a inceput…intr-o zi torida de vara, cu crampe abdominale si emotii mari. Am luat licenta cu 10, si multumita lui Radu de la SRI, chiar am simtit ca am muncit si ca merit nota asta…Marea Neagra, albastru giuvaier:X. Ma asteapta masteratul:D.

Tot ieri, in gara marelui oras, am mai prins o amintire in albumul CFR…trenul rapid 652, suceava nord bucuresti nord via ploiesti sud…un shake de capsuni pentru tine, unul de vanilie pentru mine…si multe zambete…29 iunie, la metrou, la gara…:D … am iesit spre ibis, spre polizu, spre agenţia CFR, loc de unde am plecat candva cu soare gri pe umeri…azi lumina lui torida radia cu stralucirea buclelor aurii si inima mea radea odata cu zborul porumbeilor de pe trepte…

Seara, am vazut The Dreamers…Multumesc pentru recomandare;)…mi-a placut muzica din film, muzica cu care am crescut…mi-a placut ideea de copii lasati de capul lor acasa, mi-a amintit de vremuri din liceu (mai mult casnice si mai deloc pornografice totusi:P)…si m-a facut sa imi doresc sa vad Parisul, si evident, I got fashion inspired:P…

Am stat apoi la o bere si la narghilea pe hol…ca in vremurile bune…

Cette jour a berce mon coeur pour la vie entiere:)

Later edit> poza mica> cursurile din cei trei ani de facultate:P

A venit vacanta…cu trenul din Franta…:D iunie 30, 2009

Desi fac parte din existenta mea din totdeauna, si foarte frecvent, mai ales in ultimii trei ani, nu am scris niciodata despre trenuri….si pare ciudat, caci pentru mine trenurile nu sunt doar un mod de a calatori…poate intamplator bunicul celei mai bune prietene din copilarie era ceferist, poate pentru ca am mers, ever since I can remember, cu trenul spre satul unde este tara mea, la medeleni al meu…
Trenurile nu sunt doar mijloace de transport in comun…sunt atate si atatea clipe pline de amintiri, si frumoase, si urate….in galeria mea de amintiri in tren, e trenul rapid satu mare-mangalia, cu care am mers la mare prima data de capul meu, proaspata studenta, tren care a facut 22 h de la punctul A la B, calculati nervozitatea calatorilor, direct proportionala cu calitatea inexistenta a serviciilor SNCFR. Cu toate astea, multumesc SNCFR pentru siguranta…inteleg intarzierile…chiar daca ma fac sa pierd o zi de tabara si sa supar oameni dragi (remember Covasna 2008).
Urmatoarele in album sunt personalele…cele catre Lipanesti, in care nasu’ se uita urat la tine daca iti iei bilet…personalele catre munte, catre brasov si catre zapada…personalele dinspre brasov spre bucuresti, trenurile private spre zarnesti;)…si personalele din anul 1…extrem de rar venind din vest, intotdeauna din sud, dinspre buzau, pline ochi si la dus si la intors, aidoma trenurilor indiene, personale pe care le-am urat cand imi luau prieteni dragi de langa mine la fiecare sfarsit de weekend, personale in care m-am inghesuit si eu, cu Cleopatra,valiza mea galbena…personale in care am ras, am ascultat muzica, am impartit ciocolata cu ceilalti si piftele cainilor din gara brazi, spre indignarea intregii lumi:P…personale in care am plans de cateva ori, dar niciodata la fel de tare si de nestapanit ca intr-un rapid ce ma ducea acasa intr-o zi gri de aprilie…
Sunt bineinteles si trenuri accelerate, dar pe care le asociez involutar personalelor…o mentiune…trenul de naveta ploiesti bucuresti, cu canapele de plus rosu, si exterior ca cele din eternal sunshine of the spotless mind…si mirificul accelerat de 21.00 catre vatra dornei, plin mereu la fel, indiferent de anotimp, zi a saptamanii si conditii atmosferice….
Trenurile rapid imi amintesc inevitabil de mare….de drumul catre vama….sageata albastra de drumul la slatina si de intoarcerea de la tulcea…
Si apoi…oamenii din tren…bunici in drum spre nepoti, parinti in drum spre copii, copii in drum spre orasul natal sau spre facultate, tineri plecati in vacanta…cupluri, copii mici, catei…atat de multi, fiecare cu povestea lui, pe care uneori ai chef sa o asculti sau nu:P…
Privelistea…ceea ce vad prin geamul trenului imi va evoca mereu cuvintele lui eliade din maitreyi….campiile bengalului, niciodata triste…cate apusuri nu am vazut in drum spre bucuresti sau dinspre mare…ninsorile pe care le-am prins, cuibarita la caldura, in drum (din)spre brasov…ploaia care se porneste de fiecare data cand ma sui in tren la intoarcerea de la 1 mai din vama…furtuna pe care am vazut-o acum vreo 3 sapt…si cel mai mult…asteptarea de a vedea dunarea veche si borcea…si emotia care tasneste pur si simplu ca intr-o poezie de-a lui nichita, atunci cand vezi primul colt de mare la eforie….
As mai avea multe sa zic…sunt in tren si in loc sa imi recitesc licenta pe care trebuie sa o sustin luni, stau si visez cu ochii deschisi la calatorii trecute si viitoare, si la oamenii care m-au insotit adesea, si la cei care ma vor insoti in viitor…amintirea trenurilor de iarna, cu caldura si geamuri aburite, sau vara, cu aer conditionat sau nu de deschiderea geamului…si glasul rotilor mereu acelasi si mereu altfel…nu ma lasa sa nu visez…
Ajung in gara…the big city awaits…trebuie sa cobor…pe curand!:)

Leapsa cu intarziere… iunie 23, 2009

Întrebarea pe care nu am rostit-o: Daca ai stii ca te iubesc, ai fugi sau ai ramane?

Greşeala pe care nu mi-o iert: ca nu am fost acolo in ultima clipa pt cineva foarte drag…

Am plecat, deşi ştiam că pentru totdeauna: într-o zi de aprilie, plina de soare gri…

Am tăcut : când trebuia sa spun te iubesc…

Regret: zilele in care am zis ca ies cu rolele, sau la pozat, sau ca nu am fugit niciodata la mare…

Defect dintotdeauna: judec oamenii după prima impresie si imi schimb relativ repede opinia

Îmi lipsesc: zilele lungi de vară, in cartier la SUD, fara griji, clatitele din anul 1, si noptile de la zarnesti…:P

Am renunţat: să scriu poezii, sa gatesc la camin, sa spun ceea ce simt

Am pierdut: doua persoane dragi intr-un singur an, legatura cu prietenii din liceu, timp pe care as fi putut sa-l petrec cu el…

Am uitat: sa iert pt o perioada, sa uit lucruri rele, sa ma opresc in loc si ma uit la stele si la pomi…

Am aruncat: niciodata cursuri, niciodata poze, niciodata amintiri –scoici, nisip, conuri de brad, dopuri de vin si bere, bilete de tren si de concerte. Nu pot sa arunc nimic in afara gunoiului clasic!

Nu am ştiut: cum e sa ti se invarta capul si sa nu-ti gasesti echilibrul decat cu eforturi supraomenesti…si nici nu vreau sa-mi amintesc

În fiecare noapte: …ma pazesc de gandaci:P…glumesc…ma gandesc la un viitor apropiat pe care mi-l doresc palpabil…

Full sail ahead pt Oana, Irina, si AcidutzzaX!
later edit: poza=happy me!